Antichitate. Linia temporală Gamma. Data stelară 2508.31.
Alexandria, Egipt
Soarele coborâse deja după acoperișuri, dar străzile Alexandriei încă fremătau de un haos obositor. Tarabele erau încărcate cu mirodenii, fructe tăiate și pâine caldă, însă adevărata agitație venea de la turmele de vânzători de suveniruri, care pândeau turiști de după fiecare dugheană. Dacă vreun străin avea ghinionul de a se fi rătăcit prin bazar, se trezea cu câteva zeci de nimicuri inutile în față și cu țipete menite să i se imprime nu doar în timpane, ci și în subconștient: „O drahmă, un denar!”. Dacă reușea să evadeze, nefericitul nu apuca să se îndepărteze prea mult. Fie se împiedica de vreun copil care alerga printre picioarele adulților, încercând să agațe din viteză câte o pungă cu bani, fie se izbea de o cămilă parcată strategic în dreptul căilor de acces. Mirosurile amestecate de scorțișoară, brânză sărată și ierburi aromatice pluteau în aer, iar sunetul monedelor, urletele agasanților negustori de suveniruri și înjurăturile firești ale turiștilor se amestecau cu pufnetele cămilelor sătule de sloganul cu drahma și denarul, repetat papagalicește ca o mantră defectă.
La marginea uneia dintre aceste străzi, tolăniți sub o tarabă cu condimente, stăteau Făt-Frumos, Harap-Alb, Greuceanu, Prâslea și calul năzdrăvan. Scăpaseră cu greu de două valuri de vânzători de suveniruri și, mai mult, chiar reușiseră să fure căruciorul unui vânzător ambulant, plin cu gogoși cu miere și fructe uscate. Lungiți sub tarabă cu burțile pline, își ridicau capetele doar pentru a înjura trecătorii care, crezându-i cerșetori, le aruncau câte un ban din când în când. Nu bani adevărați, ci de la Monopoly.
– E incredibil cum au ajuns egiptenii ăștia, îngăimă Făt-Frumos. Am mai fost pe aici, dar data trecută nu au sărit pe noi turbații ăștia ca să ne vândă prostii fără valoare. Așa ceva n-am văzut de când mă știu… Și mă știu bine, deci nu vorbesc prostii.
– Bă, s-or fi schimbat din cauza grecilor și romanilor care i-au cucerit, adăugă Greuceanu. Dacă nu sunt locuri de muncă, se fac cu toții suveniriști. De asta tot zic că munca nenorocește oameni.
– Și nici măcar nu costă o drahmă sau un denar suvenirurile, oftă Harap-Alb. Eu am dat treizeci de dolari pe o amuletă adevărată și șaizeci pe un papirus cu Sfinxul când era tânăr. Și am negociat la sânge, că ăla voia cincizeci pe amândouă!
– Mă mir că ți-a primit dolarii care or să se inventeze abia peste vreo două milenii, zise calul mestecând o frunză de papirus.
– Păi nu i-a primit, că mi-a luat centura cu lumânări parfumate și turbanul de rezervă, oftă semiarabul. Niște sălbatici cum n-am mai văzut! Și abia am fost în Preistorie!
– Cum ziceam, incredibil, comentă Făt-Frumos încercând să aibă primul și ultimul cuvânt al conversației.
– E incredibil, dar nu asta, interveni Prâslea cu ochii holbați la Greuceanu, care își mângâia burdihanul plin. Nene Greucene, știam că ești gras, dar abia acum observ că ești mai înalt când stai culcat decât când stai în picioare…
– Bă puradelule, ia gata cu glumele despre greutatea mea, mormăi huiduma. E valabil pentru toți. De azi înainte nu mai aveți voie să mă faceți gras. E clar?
– Dar cum? întrebă Harap-Alb pe un ton neutru, fără a-și ridica privirea dintr-o ploscă de vin cipriot confiscată de pe o tarabă când vânzătorul nu era atent.
– Nu știu, bă, se rățoi Greuceanu. Altfel! Să nu mai aud cuvântul „gras”, că vă distrug ca pe… Nu știu acum, dar vă arăt după ce mi se posocește mâncarea.
– Bine, fu de acord Prâslea. În cazul ăsta, o să spun că ești mai mare pe axa OX decât pe OY.
– Colecționar de calorii, adăugă Făt-Frumos cu glas mai moale decât de obicei.
– Periculos de dens, spuse Harap-Alb.
– Mai ușor de sărit decât de ocolit, completă calul mestecând în gol ceva ce nu mai era de mult între dinții săi.
– Potențial însărcinat, interveni un trecător care primi instantaneu o nucă de cocos în nas. Aruncată de Greuceanu, firește. Care, apoi, se burzului la tovarășii săi:
– Gata, bă, că am înțeles! Știți sinonime! Regulă nouă: de acum nici sinonime nu mai aveți voie să găsiți, că…
– Nene Martin Burger King, îl întrerupse Prâslea, mai știi când erai cuplat cu Geta-Daca, tanti aia multă? Dumneata… îngrijorător de circular, ea… la fel de binecuvântată orizontal ca tine… Dacă voiai să o iei în brațe ca să-i zici ceva la ureche, o sunai, nu?
Înjurăturile lui Greuceanu nu apucară să ajungă la destinație pentru că tocmai atunci începură să sune clopotele. Toate clopotele Alexandriei, un vuiet strident revărsându-se peste oraș ca o alarmă antiaeriană.
– Ce e asta? se panică Harap-Alb.
– Ro-Alertul, replică sarcastic calul. Dau rușii cu drone.
– Văleu, drone! urlă Greuceanu. Fugiți, că nu-i de glumă cu rușii! Și rostogoliți-mă și pe mine, că nu pot să mă ridic!
Nu se ridică niciunul, însă îi puseră piedică unui trecător pentru a-i cere știrile de ultimă oră.
– Se apropie flota lui Agrippa! strigă omul speriat, cu ochii cât roțile unui car de luptă, zbătându-se să scape de unul dintre picioarele lui Greuceanu, care îl țintuise la pământ.
Niciunul dintre eroii noștri nu avu vreo reacție. Calul năzdrăvan mai mestecă o dată în gol, apoi mormăi printre gingii, că măsele nu mai avea de mult timp:
– Cine-i ăsta?
– Cum cine? se miră speriatul. N-ați auzit de Agrippa?!?
– Am auzit de Arăceala, Apneumonia și de Ahepatita, dar nu de Agrippa aviară ăsta, comentă sarcastic Prâslea. Trebuia? E vedetă pe la voi?
– O fi rudă cu Agripina din „La vulturi” de Gala Galaction, încercă Făt-Frumos să pară cult. Mă rog, nu e gala mea preferată, că mie îmi place aia a premiilor Oscar, dar până la urmă gală să fie, că nu sunt mofturos. Chiar, nu mergem la o gală pe aici, să mă cunoască și paparazzii locali?
– Agrippa e generalul lui Octavian, cel care îi conduce legiunile în luptă, le explică egipteanul. I se mai spune „Stăpânul manelelor” pentru că el le-a inventat. Cel puțin asta se zice, dar nu mă bag, că nu e pe gustul meu. Eu sunt mai de modă nouă, cu disco, country sau romanțe. Chiar nu ați auzit de Stăpânul manelelor?
– Ce a inventat ăla, bă?!? sări Greuceanu ca ars. Manelele sunt ale noastre din moși-strămoși! Dacii le-au inventat și nu o să las niciun roman să ni le fure!
– De fapt, bunicul lui Păcală le-a inventat, îl corectă calul. Mă rog, le-a furat de la arabi și le-a combinat cu muzica șatrei lui, dar vorbim despre șatra lui Păcală, așa că n-ar trebui să ne mirăm.
– Le-a furat de la poporul meu?!? exclamă îngrozit Harap-Alb. Adică nu mai avem muzică?!? Ce ascultăm la petreceri? Pauza dintre melodii? Cum or să danseze cadânele pe pauză? Dar eu? Dansul e singura mea plăcere nevinovată! Am rămas doar cu ălea vinovate? Ce mă fac acum?
– Îți zic eu ce facem, mergem să ne luăm manelele înapoi de la romanul ăla! hotărî Greuceanu. Hai, scularea de jos și ridicați-mă și pe mine, că avem un fund de șutat! Azi, altfel le șutez pe ale voastre dacă mă ridic singur! Probabil mâine, că acum sunt plin.
– Dacă tot pleci, ia-ți piciorul de pe mine, că am suveniruri de vândut! îl rugă localnicul încă țintuit sub piciorul lui Greuceanu. Îți dai seama ce înseamnă o armată străină? Mii de potențiali clienți! Apropo, nu vreți o mumie mică, proaspăt bandajată? Ori un scarabeu împăiat, unic în lume, la doar o drahmă sau un denar? Poate doi la zece drahme? Trebuie să cumpărați, că am șaișpe copii și cinzeci și doi de frați!
Calul îl șută rapid, lansându-l într-un palmier la câteva zeci de metri depărtare, apoi se ridicară cu toții înjurând printre dinți. Toți mai puțin Greuceanu, pe care îl ridicară ceilalți cu ajutorul unui scripete improvizat. Se îndreptară agale spre palatul regal, ferindu-se cu greu de vânzătorii de suveniruri bucuroși să primească vizita câtorva mii de turiști. Pe acoperișul palatului, Nemuricioșii îl găsiră pe Cezarion, fiul Cleopatrei și regentul temporar al Alexandriei, care privea îngrijorat flota romană din zare.
– Boss, ești pregătit să aperi orașul cât ne luăm noi manelele înapoi? îl întrebă Greuceanu după ce își trase sufletul, suitul pe acoperiș consumându-i bateria aproape complet.
– Eu?!? se miră băiatul cu ochi mari și umeri înguști. De ce eu? Am pierdut vreun pariu sau cum?
– Pentru că tu conduci cetatea până se întoarce mumă-ta, îi aminti calul.
– Adevărat, dar… O s-o conduc din palat, că am acolo un centru de comandă blindat, de unde se conduce cel mai bine.
– Lasă, bre, palatul, îl opri Făt-Frumos. Tu trebuie să conduci soldații în luptă acum, ca să ne aperi pe noi. Deci ia-ți o armă, pune o haină mai groasă pe tine, că e curent pe malul mării, și du-te la oștire, pentru țară mori, că-ți va fi mormântul… ceva cu flori!
– Eu?!? se miră Cezarion. De ce să mor eu? Am pierdut vreun pariu sau…
Se opri, amintindu-și că primise deja răspunsul la aceste întrebări. Așa că schimbă tactica:
– Aș vrea, dar sunt doar un copil. Ce știe un copil despre luptă? Cum ar putea un copil să conducă o armată? Să preia altcineva rolul ăsta, eu mă duc în camera mea, ca să nu încurc pe nimeni.
– Și ce dacă ești copil? îl apostrofă Prâslea. Și eu sunt copil și ai idee prin câte am trecut și câte am făcut? Crezi că m-am ferit vreodată de vreo luptă chiar dacă sunt copil? Nu mai fi muiere și treci la luptă ca un copil! Ca mine adică!
– Așa e, și el e copil, aprobă Harap-Alb. În vârstă de vreo două mii de ani, dar tot copil.
– În cazul ăsta, dacă e atât de curajos, să se ocupe el de apărarea orașului, iar eu mă duc în camera mea, decise Cezarion. Dar dacă tot rămâneți afară, întrebați romanii dacă vor să cumpere o piramidă. Mama mi-a zis să nu mai încerc să vând piramide, că ne mai trebuie, dar e păcat să fim vizitați de atâția turiști și să nu ne îmbogățim de pe urma lor. Deci soldați, strigă el la gărzile de pe ziduri, ochelaristul ăsta o să fie șeful vostru azi! Să ascultați de el cum ați asculta de mine! Eu mă duc să mă rog pentru voi în palat, că asta ajută cel mai mult într-o luptă, să nu mă deranjați decât dacă învingem! Sau dacă vrea să cumpere vreun roman teren fertil în deșert. S-a înțeles? Bun, karma ajută!
Și fugi în palat, lăsându-i pe eroii noștri cu buzele umflate. De sete în primul rând, de la mâncarea sărată de mai devreme.
– Sigur ăsta e dac de-al nostru, concluzionă Harap-Alb.
– De ce ar fi dac fiul unui roman și al unei macedonence? întrebă calul. Pentru că a fugit de luptă?
– Nu, după nume, replică semiarabul. Dar nu mă prind care îi e prenumele, Cezar sau Ion?
– Băi, fraților, lăsați ionii și spuneți-mi ce mă fac! se alarmă Prâslea. Nu știu să apăr un oraș! Și nici nu vreau, că nu e al meu! Și chiar dacă aș vrea, nu știu nimic despre asta! Deci ce facem?
– Ce faci, îl corectă Greuceanu. Te-a mâncat în târtiță să te oferi voluntar, acum scarpină-te singur. Te-ai cam învățat să scoți castane din foc cu mâinile noastre, dar asta trebuie să se termine acum. Eu mă duc să caut castane prăjite, că mi-am făcut poftă, tu descurcă-te singur.
– Dar nu m-am oferit eu voluntar, ci idiotul ăla de plod al Cleopatrei! se tângui Prâslea. Nene Greucene, nu mă lăsa singur, că fug! Și cum fug mai repede ca dumneata, te las în urmă cu romanii, să vedem atunci pe unde scoți cămașa!
– N-o scot pe nicăieri, că n-am, mormăi Greuceanu. Am doar tricou, nu vezi? De unde cămașă?
– Îți dau eu una, că umblu mereu la mine cu o cămașă de noapte de rezervă, îi șopti Făt-Frumos. Dar o vreau înapoi spălată și parfumată, că am nevoie de ea ca de bigudiuri. Să nu fugi cu ea, da?
– Nu fuge nimeni, îl liniști calul năzdrăvan. O să apărăm Alexandria până se întoarce Cleopatra, apoi ea o să-i distrugă pe romani cu balaurii ei. Mă rog, Prâslea o să se ocupe de apărare, noi doar îl sprijinim moral.
– Ești nebun?!? sări băiatul. Uită-te în zare! Uite câta flota se vede!
Într-adevăr, orizontul era negru. Nu de supărare, ci plin de pânze, catarge și rânduri de vâsle care biciuiau apa cu o precizie mecanică, romană.
– Nu par chiar atât de multe, încercă mârțoaga să-l încurajeze.
– Nu? întrebă retoric Prâslea. Ia numără-le, să știm exact câte sunt ăstea nu atât de multe!
Calul numără în șoaptă, mutându-și ochii rapid dintr-o parte în alta ca și cum ar fi numărat pe sărite. Când termină, dădu verdictul cu seriozitatea cuiva care a calculat exact, folosind formule matematice complexe:
– Dacă vrei un număr exact, sunt… multe.
– Mulțumesc, asta mă ajută enorm! replică sarcastic Prâslea. Eu fug, voi n-aveți decât să le numărați până se împuținează!
– Stai, mă, că am o idee, îl opri calul și își aprinse o țigară pentru a părea mai convingător.
– Are dreptate animalul, interveni Harap-Alb. Apa este vie şi ne transmite mesaje, dar noi nu ştim să le ascultăm. H2O nu înseamnă nimic, informația e totul.
– Eu n-am zis așa ceva niciodată, mormăi gloaba. Am zis doar că am o idee.
– Așa e, guru Călin mi-a spus asta, se corectă semiarabul. Și el a avut o idee, iar ideea e cea cu apa, pe care abia am zis-o. După aia a zis nevastă-sa așa: „Caca mare, spital mic, caca mic, spital mare”, că și ea a avut o idee.
– Și cu ce ne ajută ideea tâmpită a nebunului sau cea a căcăcioasei care e mai nebună ca el?!? țipă exasperat Prâslea, neputând să-și mențină calmul în fața pericolului iminent.
– Păi ne ajută, că apa e informație, iar romanii vin pe apă, explică Harap-Alb. Deci dacă extragem informația, ăia rămân fără apă, deci corăbiile lor rămân pe loc și nu mai vin spre noi. Frate Greucene, ca polițist știi să extragi informații de la suspecți, nu? Ia interoghează apa aia până scoți tot de la ea. După aia ne ocupăm de partea cu caca și spitalul, că mai am de meditat la asta pentru a o înțelege.
Greuceanu îl pocni peste turban de îi împrăștie nu doar gândurile, ci și amintirile, încât semiarabul se blocă încercând să își amintească unde se afla și de când. Calul profită de pauza de publicitate dintre aberații și le împărtăși tolomacilor ideea sa:
– Am auzit niște bârfe despre niște depozite de foc grecesc ascunse sub bibliotecă. Mergeți la alchimiști și le ordonați în numele lui Cezarion să încarce tot într-o barcă, pe care o trimitem spre flotă. Când va ajunge lângă navele inamicilor, sublocotenentul Harap-Alb va trage din far o săgeată aprinsă în încărcătura din barca noastră. Astfel va exploda toată flota, iar noi vom salva Alexandria. Dacă nu merge, fugim cu toții, iar egiptenii să se descurce.
Nimeni nu aplaudă, așa cum aștepta calul. În schimb, dacii noștri schimbară priviri între ei, neîndrăznind să întrebe ce îi rodea pe toți. Calul înțelese și le explică:
– Focul grecesc nu e foc, ci o substanță asemănătoare napalmului, care se aprinde rapid și arde chiar și sub apă. Nu poate fi stins decât cu urină sau cu nisip, deci e perfect pentru a incendia flota inamică. Pentru că romanii sunt înconjurați de apă, care nu-i ajută, și nu au deloc nisip. Înțelegeți acum?
– N-or avea nisip, dar au urină, remarcă Prâslea. Dacă fac toți pe ei, sting focul grecesc.
– Nu or să apuce, pentru că amforele noastre cu foc grecesc vor exploda ca o ditamai bomba, încercă animalul să îl lămurească. Vor fi făcuți bucăți înainte să apuce să facă pe ei.
– Am înțeles asta, dar problema mare e că ei au mai multă apă decât noi, interveni Harap-Alb.
– Și ce e cu asta? întrebă calul. Doar am zis că nu pot stinge focul grecesc cu apă.
– Păi nu, dar apa e informație, continuă semiarabul. Deci au mai multe informații decât noi, iar informația e putere…
Calul nu se obosi să încerce să contracareze aberațiile și împărți sarcinile:
– Deci rămâne stabilit. Locotenentul Greuceanu și căpitanul merg să convingă alchimiștii să pregătească barca, apoi căpitanul merge în palat ca să se ascundă cu muierile… Pardon, pentru a-l păzi pe Cezarion. Talibanul face rost de un arc, se urcă în vârful farului și așteaptă semnalul nostru pentru a lansa săgeata aprinsă. Iar eu cu cadetul Prâslea rămânem pe zid pentru a observa desfășurarea planului. Haideți, toată lumea la posturi! Și dacă nu merg lucrurile cum am stabilit, nu uitați că a fost ideea plodului, că el e la conducere.
În scurt timp, după căderea întunericului, o barcă goală alunecă alene pe apă neobservată, într-o liniște perfectă. Nu era nimeni în ea, doar multe amfore încărcate cu teribilul lichid. Dintr-una se prelingea, gros și irizat, un fir de lichid care se răspândea în șuvițe pe apă. Până în celebra bibliotecă a Alexandriei, unde Făt-Frumos slăbise dopul unei amfore pentru a mirosi focul grecesc înainte de a o încărca în barca pregătită de alchimiștii egipteni. În vârful farului, Harap-Alb aștepta semnalul cu arcul pregătit, murmurând mantre de iertare a păcatelor trecute, prezente și viitoare. Iar pe zidul portului, Prâslea și calul priveau barca cu inimile la gură, fiecare la gura celuilalt dacă e să fim foarte exacți.
Flota lui Agrippa se apropiase destul de mult, încât începuseră să se distingă siluete mici, agitate, care își semnalizau ceva unele altora. La intrarea în golf, barca goală trecu printre primele galere romane cu o indiferență fantomatică.
– Acum? întrebă Prâslea nerăbdător.
– Mai stai puțin, răspunse calul cu un calm iritant.
– Acum?
– Încă nu…
– Acum?!?
– Bine, mă, acum.
Prâslea aruncă o torță aprinsă cât de sus putu, adică vreun metru, iar Harap-Alb înțelese semnalul. Săgeata lui, trecută prin flacăra farului, țâșni cu un vâjâit scurt, descrise un arc elegant pe cerul nopții și căzu undeva de-a lungul șuvoiului de lichid mortal scurs în apă. Timp de o secundă nu se întâmplă nimic. Două secunde. Trei. Panicat, Prâslea deschise gura să spună ceva, însă nu mai apucă. Apa luă foc. Nu cu o flacără obișnuită, ci ca și cum focul ar fi fost viu. Și verde. Din locul atins de săgeata aprinsă, focul se repezi în două direcții. O parte se întoarse spre port alunecând pe apă ca o șalupă cu motoarele turate la maximum, înghițind rapid dâra scursă din amforă, iar biblioteca explodă în mii de bucăți. Cealaltă parte atinse barca încărcată cu amfore, aruncând-o în aer. Explozia fu atât de puternică încât romanii nu avură timp să reacționeze. Jumătate din flotă luă foc, iar cealaltă jumătate fu decimată de bucățile de galere căzute din cer. Un cor de strigăte de jale răsună din port, egiptenii fiind profund dezamăgiți că tocmai își pierduseră o mulțime de potențiali clienți, urletele romanilor arși fiind acoperite doar de tânguielile de genul „S-a dus drahma mea, s-a dus denarul meu!”, acompaniate de bocete și țipete de disperare.
Prâslea răsuflă ușurat, nevenindu-i să creadă că planul calului funcționase. E drept că biblioteca din Alexandria devenise victimă colaterală, însă era doar vina lui Făt-Frumos. Care oricum nu o arsese pentru prima oară, deci egiptenii ar fi trebuit să se obișnuiască deja. Băiatul îmbrățișă calul de bucurie, gest pentru care primi rapid două perechi de copite după ceafă. Însă le suportă cu stoicism, bucuria unei asemenea victorii neputând fi diminuată nici măcar de violența domestică gratuită. Alături de ei, cu ochii la flota arzândă, Greuceanu șopti ca pentru el:
– Cine e stăpânul manelelor acum, băi Agripino?
Agrippa nu era un om care să-și piardă ușor capul. Era să și-l piardă odată, când a adormit pe un câmp exact în calea cosașilor, însă reușise să și-l păstreze pe umeri. Nu doar la propriu. Privi câmpul de foc din golful Alexandriei cu un calm de strateg șahist și le dădu trupelor rămase ordinul de debarcare. Și o manea de încurajare despre foc, foc după foc și ajuns pe primul loc. Dacă nu puteau ataca pe apă, puteau pe uscat. Și nu oricum, ci dansând din buric.
La intrarea în port, Greuceanu aștepta în fruntea apărătorilor Alexandriei, un număr redus de soldați egipteni, câțiva mercenari greci și civili recrutați cu doar o oră înainte. Apărători care nu putură stăvili atacul romanilor, oricât ar fi încercat. Deși nu au prea încercat să îi oprească, ci să le vândă suveniruri. Greuceanu împărți în jur câteva palme și șuturi, mai ales celor din tabăra lui, scuipă vreo doi inamici pentru a-i înfricoșa, însă realiză că nu putea câștiga. Și nici nu avea de ce, nefiind orașul lui. Înțelese rapid că lupta era pierdută, așa că își achiziționă un magnet de frigider și se retrase strategic în fugă. Nu singur, ci îl preluă pe Harap-Alb, care privea din far lupta ca la cinema, cu ochelari 3D și cu floricele. Semiarabul nu protestă când se trezi luat pe sus de tovarășul său cel mai corpolent, însă ceru o pauză de pipi chiar înainte de poarta Alexandriei. Nu o primi, așa că își înhibă nevoia activându-și chakra vezicii. Ceea ce nu funcționă, dar intenția contează.
Prâslea și calul aflară de plecarea lui Greuceanu de la un soldat care venise să raporteze situația din port.
– Câți oameni mai avem după zid? întrebă băiatul.
– O mână, răspunse sec soldatul.
– Ce înseamnă o mână? 10? 20? 50?
Ostașul oftă, scoase o mână retezată și o aruncă la picioarele calului.
– Cum ziceam… o mână.
Prâslea oftă dezamăgit, apoi încercă să leșine. Calul îl opri.
– Stai, mă, că mai avem o șansă. Am aflat că există un tunel care duce exact în spatele romanilor. Luăm soldații care ne-au mai rămas în cetate, ieșim cu ei în spatele romanilor și îi lovim mortal, pe neașteptate.
– Și le vindem înainte câteva suveniruri! exclamă soldatul.
– Chiar trebuie să mergem și noi? bâigui speriat băiatul. Nu se pot duce doar soldații, iar noi îi așteptăm undeva cât mai departe, eventual prin Ibiza?
– Crezi că vor lupta fără un lider? se burzului animalul. Trebuie să îi încurajeze cineva. Și să-i forțeze să lupte în loc să încerce să-i facă pe romani de bani. Tu, dacă tot ți-a dat Cezarion rolul ăsta. Hai, mai cu viață, că se termină lupta fără tine! Fii eroul de care are nevoie Alexandria!
Împins forțat prin tunel de soldații din spatele său, și mai ales de cal, care îi îmbrâncea pe toți, băiatul fu nevoit să se strecoare în spatele legiunii romane care forța poarta estică a Alexandriei. Urmă, conform cronicarilor vremii, cea mai dezordonată acțiune militară din istoria întregului Egipt. Prâslea conduse atacul cu o energie care contrasta cu statura lui, lovind în stânga și-n dreapta mai mult de frică decât datorită vitejiei. Cu ochii închiși, sperând că astfel nu va fi văzut. Romanii, atacați prin surprindere, se blocară. Nu doar de prezența inamicilor în spatele lor, ci mai ales de faptul că majoritatea nu încercau să îi lovească, ci să le vândă suveniruri. Noroc cu calul năzdrăvan, care mai șuta câte un egiptean pentru a-i aminti că aveau de dus o luptă. Ceea ce nu funcționa de fiecare dată, localnicii fiind determinați să nu plece de pe câmpul de luptă fără un profit consistent.
Prâslea era deja în mijlocul masei dezorganizate de luptători când simți lovitura. Nu o văzuse venind, posibil din cauza ochilor închiși. Sabia îl lovise din stânga, dintr-un unghi ciudat, mânuită de un egiptean cu însemnele gărzii regale a Alexandriei. Lama îi crestă fața de sub ochiul stâng până în partea inferioară a obrazului drept. Băiatul se clătină, privi fața soldatului, o matahală aproape cât Greuceanu, cu privirea rece a cuiva care nu-și regretă niciodată deciziile, apoi se prăbuși pe nisipul pătat cu sânge. Egipteanul ridică sabia pentru a doua lovitură, cea de grație.
– Salutări de la Cezarion, rânji el. Asta e pentru că nu l-ai lăsat să vândă piramidele.
Rânjetul îi îngheță pe chip când primi în tâmplă o copită plasată cu o precizie care îi scoase creierul prin ureche. O a doua copită îi aruncă leșul într-o parte. Apoi, calul încercă să-l ridice pe Prâslea, căruia picioarele nu îi mai dădeau ascultare. Posibil din cauza șocului, nicidecum al rănii.
– Ești bine, cadet? întrebă calul îngrijorat.
– Da… îngăimă Prâslea cu vocea stinsă. Doar puțin obosit… O să stau puțin întins aici, dacă nu încurc pe nimeni.
– Cadet, nu poți să rămâi aici, că suntem în toiul luptei, șopti animalul. Te ajut să te ridici, mergem în cetate și acolo poți să te odihnești cât vrei.
– Nu, îl opri băiatul. Du-te tu, eu rămân aici… Cu tunelul și luminița de unde mă strigă cei dragi… Mamaie, tu ești acolo? Fă niște sarmale cum făceai când eram mic, că vin acum!
– Nu nu te duce spre lumină! exclamă calul puțin cam prea dramatic. Și nu plec nicăieri fără tine! Am venit împreună, stăm împreună până la capăt!
– Du-te, salvează-te, chiar n-are rost să murim amândoi, îngăimă Prâslea și oftă adânc.
Calul își ridică privirea încercând să stoarcă niște lacrimi, pentru a maximiza tragedia scenei, și observă un nou val de romani care se apropia în viteză.
– Dacă insiști, eu nu te contrazic, mormăi el. Văd că deja te simți mai bine, stai aici liniștit, eu plec să văd ce face căpitanul.
Și fugi înspre tunel cu restul apărătorilor Alexandriei, lăsându-și în urmă camaradul printre leșuri și suveniruri scăpate pe jos. Prâslea închise ochii resemnat și căzu într-un leșin adânc, care îl rupse pentru o vreme de realitate.
Făt-Frumos și doamnele curții regale se ascundeau în sala de mese a palatului, cu o calmitate care era, în comparație cu haosul de afară, chiar impresionantă. Unele făceau schimb de rețete sau de idei de goblenuri, altele se delectau cu vin, iar o doamnă trecută de primele cinci tinereți cânta la liră singurul șlagăr pe care îl știa. Avea însă o scuză destul de bună: fiind surdă, nu auzea ce cânta.
Ușa bușită de perete întrerupse brutal armonia doamnelor, mai ales când calul trecu prin ea și se împiedică de o egipteancă scundă, dar îndesată, care picta un papirus pe un preș.
– Căpitane! strigă animalul încât să fie auzit și de surda cu lira, care refuza să se oprească din cântat. Plecăm acum de aici! Și mai repede!
– De ce? întrebă uimit Făt-Frumos. Ce s-a întâmplat?
– S-a întâmplat că pierdem lupta, așa că trebuie să dispărem până nu ne ajung romanii.
Doamnele începură să se agite speriate.
– Cum? Pierdem lupta? Ce se va întâmpla cu noi?
– Probabil veți fi violate, apoi luate ca sclave, dar măcar vedeți Italia gratis, încercă Fătul să le liniștească.
Câteva începură să plângă, câteva să se bucure, doar surda rămase indiferentă, continuându-și cântecul cu o voioșie puțin bizară. Făt-Frumos își goli paharul de vin și se îndreptă spre ușă.
– Sunt gata să mă retrag strategic, anunță el. Ceilalți unde sunt?
– Grasul și talibanul au fugit, iar plodul doarme pe câmpul de luptă, veni răspunsul calului. Plecăm singuri. O să-i căutăm pe ceilalți după ce vom fi în siguranță. Dar trebuie să plecăm acum.
Fătul încuviință și părăsiră amândoi Alexandria prin poarta din sud, în mare grabă, fără a privi înapoi. În acest timp, romanii tocmai reușiră să spargă poarta estică. Nu apucară să pătrundă în cetate, că se treziră loviți din spate pe neașteptate. Tot de romani, însă nu de ai lor. Ci de ai lui Marc Antoniu, care se întorsese la timp pentru a-și salva capitala. Lupta se termină relativ repede, legiunile castrate ale lui Antoniu zdrobind atacatorii ca pe niște nuci de cocos. În haosul creat, generalul Agrippa reuși să fugă dar și să compună o nouă manea. Ceva neinteresant, despre aruncat la lupi și întoarcere în fruntea haitei. Bine că n-a înregistrat-o în vreun studio, ca să nu fim nevoiți să o ascultăm și noi.
Pe tronul Cleopatrei, Cezarion aștepta deznodământul luptei cu un pahar cu otravă în mână. Pentru el sau pentru dușmani, depinde cine era mai rapid. Când îl văzu pe Marc Antoniu intrând în sala tronului călare, cu platoșa pătată de sânge, dădu paharul peste cap de bucurie, uitând ce conținea. În scurt timp se prăbuși cu bulbuci la gură și cu ochii însângerați, însă nu-și dădu ultima suflare până nu-i făcu romanului o ultimă ofertă pentru achiziționarea Marelui Sfinx. Ofertă refuzată de Antoniu doar pentru că nu avea niciun ban la el, Cleopatra ocupându-se de finanțele familiei ca orice soție care se respectă.
În apropierea porții estice, Prâslea se trezi cu fața în nisip. Se ridică cu greu, își aminti de rana de pe față, care începu să îl usture, și privi în jur. În depărtare încă mai fumegau câteva epave romane, iar din oraș se auzeau strigăte de bucurie. Ale localnicilor la vederea soldaților lui Marc Antoniu, deveniți fără voia lor potențiali clienți străini. Când auzi „Prietene, o drahmă, un denar!”, Prâslea înțelese că bătălia fusese câștigată, iar viața Alexandriei revenise la normal.
Se ridică în picioare cu greutate, mai întâi pe un genunchi, apoi de tot. Mai privi o dată în jur. Nici urmă de tovarășii săi, care mai mult ca sigur erau plecați de mult. Porni pe cheiurile portului fără grabă, sperând să îi găsească. Poate pe toți, poate doar unul. Sau poate avea să se îndrepte către o viață nouă într-un loc necunoscut și, dacă e posibil, mai puțin periculos. Deși Antichitatea e periculoasă oriunde, iar el știa asta foarte bine, pentru că o mai trăise odată. Cândva, într-o viață îndepărtată, pe care o crezuse lăsată permanent în urmă.
Zorii găsiră Alexandria fumegând ușor în lumina primelor raze, fără bibliotecă și fără regent, dar salvată. Și cu un stoc consistent de suveniruri pentru potențialii turiști străini. La doar o drahmă sau un denar, firește.
Lasă un răspuns