• Home
  • Contact
  • Despre autor
  • Termeni și condiții

Claudiu-Gilian Chircu

  • Magazin
  • Seria „Secretele zeilor”
    • 1. Secretele Zeilor
      • The Secrets of the Gods
    • 2. Demonii Roșiei Montane
    • 3. Secretele Sionului
    • 4. Evanghelia zeilor
    • 5. Secretele Olimpului
  • Povești nemuricioase
    • 1. Divina parodie
    • 2. Dacia preisterică
    • Confuckyous: Concepții anticoncepționale
  • Diverse
    • Religie
    • Politică
    • Presă
  • Drumeții

Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară

Cumpără cărțile din seria „Secretele zeilor”
Antichitate. Linia temporală Gamma. Data stelară 0911.31.
Pădurea Carnuților, Galia

 

Rădăcinile marelui stejar coborau prin tavanul încăperii subterane ca degetele unui uriaș bătrân care pipăie după proteză în întuneric, iar între ele lumina zilei ajungea rărită, de culoarea ceaiului lăsat prea mult la infuzat. Era a treizecea dimineață de când Harap-Alb coborâse sub pământul Pădurii Carnuților și nu mai număra de mult zilele după soare, ci după gustul de noroi pe care i-l lăsa în gură fiecare viziune. Stătea întins pe un pat de rădăcini, cu ceafa sprijinită de un nod de lemn pe care alte capete, înaintea lui, îl lustruiseră până la oglindire. Rădăcinile subțiri se încolăciseră în jurul încheieturilor lui, fără durere, de parcă i-ar fi verificat pulsul. Iar în scaunul scobit în trunchi ședea Cioara cu trei ochi. Care era om, nu pasăre, contrar numelui nefiresc. Fusese druid odinioară, acum mai mult timp decât putea număra. Din el rămăsese o formă lungă și încovoiată, învelită într-o mantie de pene ponosite, iar cel de-al treilea ochi, cel dintre sprâncene, se deschidea doar la nevoie, lăptos și fără pleoapă, dar cu o ușoară conjunctivită.

– Concentrează-te, îndemnă el. Nu te agăța de nimic din ce vezi. Ce vezi e deja trecut, prezent sau viitor, dar nu-l poți atinge. Poți doar să îl observi ca la televizor.

– În fiecare dimineață îmi spui asta, oftă semiarabul.

– Pentru că în fiecare dimineață uiți. Trebuie să înveți mai repede, ca să-mi iei locul.

În colțul cel mai întunecat stătea Greuceanu, cu spatele lipit de perete și brațele încrucișate peste piept, pufăind plictisit. Capul lui, mare și greu, atingea uneori tavanul scund, iar privirea îi rămânea adeseori pe Harap-Alb cu amenințarea tăcută a omului care vrea să-l pocnească pe altul fără să îl avertizeze. Pe lângă el se găseau și Plozii Pădurii, odraslele Mumei Pădurii și ai Tatălui Pădurii. Fiul Pădurii, mărunt și zvelt, cu pielea ca scoarța de mesteacăn și crengi în păr, amesteca într-un ulcior rădăcini uscate. Fiica Pădurii, cu ochii verzi-aurii și, de asemenea, cu ramuri în podoaba capilară, lustruia fără grabă vârful de obsidian al unei sulițe.

– Da’ ia-i-l, bă, odată și hai să mergem, că m-am plictisit de tot! tună Greuceanu.

– Forma „ia-i-l” nu este corectă în acest context, îl corectă Fiul Pădurii, iar gramatica interzice această combinație de trei pronume legate prin cratimă. O formă cu verb + dativ + acuzativ este considerată cacofonică și greșită morfologic pentru că structura verbului la imperativ urmată de două pronume slabe generează coliziuni pe care limba le evită. Corect ar fi să zici „ia-ți-l” sau, fără dublă pronuminalizare, „ia-i locul”.

– Îl pocnesc pe ăsta, să mor eu! mugi obezul. Îl dau cu căpățâna de rădăcini până îi zboară toate crengile din floacă!

– Într-un fel are dreptate rotofeiul, interveni Fiica Pădurii. E corect să spui „ia-mi-l” sau „ia-ți-l”, dar nu „ia-i-l”. Adică pot să-mi iau ceva doar mie sau ție, dar nu și lui? Ce e asta, discriminare lingvistică?

– Talibane, discuția ăstora despre gramatică e cireașa de pe coliva mumă-tii! răcni Greuceanu. Îi iei locul sau nu, dar hai să mergem odată, că mor în vizuina asta! Cu voi toți de gât!

– Ai puțină răbdare, frate Greucene, că mai am puțin și învăț să-mi stăpânesc abilitatea asta, răspunse Harap-Alb cu o voce prea blândă pentru gusturile prietenului său corpolent.

– De o lună zici asta! se rățoi matahala. Nu mai am stare și nici răbdare!

– Încă vreo câteva viziuni și va fi gata, anunță Cioara cu trei ochi. Trecem acum la următoarea. Închide ochii, Harap-Alb, și concentrează-te.

Semiarabul îi închise. Rădăcinile i se strânseră în jurul mâinilor. Mirosul de pământ umed se făcu groapă, apoi prăpastie, iar el căzu în gol. Mental, firește.

Un atac al unor nave extraterestre. Pământul pârjolit, apoi acoperit doar cu ruine. Foarte puțini supraviețuitori. Lucifer, coborât din Rai pentru a-i ajuta, găsește un dispozitiv circular îngropat în nisip. Reușește să îl activeze, se deschide un portal și trece prin el. Ajunge pe alte planete, prea multe pentru a putea fi enumerate. Explorează noile lumi, împins de curiozitate. Pe una dintre ele găsește sursa unei puternice energii negative. Îl atrage și îl transformă. Pe altă planetă află cum își poate transforma trupul în energie pură. Devine imaterial și descoperă secretele călătoriei în timp. Se întoarce în trecut pe Pământ. Își posedă propriul trup. Atrage alți îngeri de partea lui, încearcă să-l detroneze pe Dumnezeu, însă este învins și izgonit din Rai împreună cu acoliții săi. Se mută în lumea subterană. O convinge pe zeița Selene să îl ajute să afle de la moire destinele Nemuricioșilor, pe care le modifică. Făt-Frumos îl trimite în viitor printr-un portal din pădurea Hoia-Baciu. Ajunge în viitor, unde construiește trei mașini ale timpului, pe care le alimentează cu sângele zeilor timpului, și înființează Biroul Temporal. Își trimite cinci slugi în trecut să distrugă toți zeii cu o bombă. În noua linie temporală, obligă tribul lui Cain să construiască o piramidă peste un vulcan activ. Ieșit din vulcan după câteva milenii, începe să creeze orci zombi pentru a cuceri Pământul.

 Harap-Alb deschise ochii și rămase o clipă cu privirea pe tavan, ascultând cum inima își găsea ritmul natural. Rădăcinile îi slăbiseră încheieturile, iar gustul de noroi din gură i se amplifică.

– Ce a fost asta? îngăimă el.

– Ai văzut de ce se întâmplă tot ce se întâmplă, răspunse Cioara. Nu neapărat pentru tine, ci mai mult ca să înțeleagă cititorii povestea.

– Și mie nu-mi traduce nimeni? se alarmă semiarabul. Eu nu trebuie să înțeleg ce am văzut?

– Ce ai văzut, talibane? mormăi Greuceanu. Hai că m-ai făcut curios. Sper că nu intimități cu mine, că-ți sparg căpățâna cu tot cu vedeniile tale false și calomnioase! Orice ai vedea, acuzațiile tale sunt nefondate și neadevărate! Iar eu nu mai spun nimic fără prezența unui avocat din oficiu.

– A văzut întâi prima linie temporală, îi explică bătrânul, în care Lucifer era un înger de lumină. Undeva într-un viitor îndepărtat, a coborât pe Pământ pentru a ajuta oamenii care au supraviețuit unui atac extraterestru devastator, și a găsit o poartă a cerului.

– O ce? se miră Harap-Alb.

– Un dispozitiv extraterestru de călătorit pe alte planete, îl lămuri Cioara cu 3 ochi. Sunt multe prin toată galaxia și funcționează ca niște porți. Adică intri prin una și ieși prin cealaltă. Așa a plecat Lucifer de pe Pământ și a explorat multe planete, până a ajuns într-un loc din care izvorăște partea întunecată a unei forțe puternice. Care l-a corupt și l-a făcut malefic. Până aici ai înțeles?

– Nu! răspunse hotărât Greuceanu. Cum adică Satana era bun? Păi ăsta e cea mai mare jigodie peste care am dat! Și am dat peste multe jigodii la viața mea, mai ales de când sunt polițist. Voi știți că mă caută și mafia italiană, și al-Qaeda, pentru că sunt singurul care poate să îi oprească? Păi dacă nici mafioții și teroriștii nu sunt jigodii, atunci nu știu cine e.

– Lasă asta, eu nu înțeleg cum s-a întors pe Pământ și s-a posedat singur, îl opri Harap-Alb din aberat.

– Ce a făcut, mă? se uimi matahala. Poate s-a deposedat singur de balon, ca atunci când joci fotbal și-ți dai cu stângul în dreptul.

– Nu, frate Greucene, s-a posedat, veni răspunsul. A intrat ca spirit în corpul lui și s-a posedat! Pe bune! Acum am văzut, deci știu ce zic. Stai să derulez puțin înapoi, să mai văd o dată faza.

– Vă explic tot eu, oftă Cioara. Lucifer a aflat pe o planetă că o rasă extraterestră foarte veche a descoperit înălțarea, adică cum să-și transforme trupurile în energie pură. A găsit informațiile ălora și a făcut și el la fel, așa că a devenit energie pură. Malefică, dar pură. Fără trup. Doar energie.

– Hai că asta sună cam S.F., mormăi Greuceanu. Mai taie din ea, boss, că cam scârțâie.

– Așa e, că am văzut și eu! confirmă semiarabul. S-a topit ăla deodată și a devenit ca o lumină…

– Ca să continuăm, pentru că nu avem toată cartea la dispoziție, îi întrerupse Cioara cu trei ochi, Lucifer ca formă de energie imaterială are acces la niște cunoștințe secrete, inclusiv despre călătoria în timp. Cu aceste cunoștințe a aflat și cum să se întoarcă pe Pământ pentru a-și poseda trupul din trecut, și cum să construiască mașini ale timpului, și că acestea au nevoie de sângele zeilor timpului pentru a funcționa, dar și cum să omoare zei.

– Deci așa a reușit să se întoarcă în trecut, să se posede singur și să-și cauzeze apoi propria cădere, dar și o linie temporală nouă, concluzionă Fiul Pădurii.

– Nu te-a întrebat nimeni nimic, dar am înțeles din prima, se burzului Greuceanu. Deci sunt două linii temporale. Prima, în care era bun și a plecat pe alte planete, iar a doua e asta de acum, făcută când s-a întors și a intrat în el însuși. Deci A și B. Deci A + B = A – B, unde A e mai mare sau egal cu B…

– De fapt, asta e a treia linie temporală, îl opri Harap-Alb, că pe a doua a schimbat-o când slugile lui s-au dus în trecut să distrugă toți zeii. Deci A + B = C, unde A = B – C și… Nu mai știu exact ce voiam să zic, dar calculele cred că sunt bune. Să caute cineva pe Google dacă am calculat corect.

– Calculele sunt de tot găinațul, dar măcar ai prins ideea, mormăi Cioara.

– Dar știți ce am observat eu? sări brusc Fiica Pădurii, speriindu-i pe toți cu vocea ei stridentă. Că arabul nu vede doar trecutul, prezentul și viitorul din linia asta temporală, ci și pe cele paralele! Cele care au fost sau ar fi putut fi. E incredibil, nu?

– Ar fi dacă aș înțelege cum face asta, că îl cunosc de două milenii și n-a avut până acum decât puterea nebuniei, spuse Greuceanu ca pentru el.

– I-am dat eu puterea asta ca să poată să-mi ia locul, explică Cioara cu trei ochi. Pentru că vreau să ies la pensie, dar cineva trebuie să-mi preia rolul. Cum Plozii Pădurii nu vor iar alți oameni nu trec pe aici, l-am ales pe primul care mi-a deschis ușa. Și e aproape pregătit să mă înlocuiască. Arabule, hai să mai încercăm o călătorie mentală. De data asta trebuie să cauți mai adânc, pentru că ai văzut doar ce e la suprafață. Încearcă să cauți dincolo de epoci, universuri paralele sau linii temporale.

Harap-Alb închise ochii și alunecă din nou în hăul mental fără fund, care îl duse și mai departe.

Un criminal în serie își urmărește viitoarea victimă pe o alee întunecată. Când se pregătește să o înjunghie, fata îi mărturisește că este fiica lui făcută în laborator, când acesta a donat spermă pentru copiii săraci din Africa. Criminalul invită fata la o cafea, pentru a o cunoaște, și află că mai are mulți alți copii, toți făcuți cu propria lui mamă, care era vrăjitoare. Pentru a-și limpezi mintea, pleacă în căutarea unei noi victime, însă este prins de un monstru, care îl duce într-o celulă din subsolul conacului său. După câteva discuții, criminalul se îndrăgostește de monstru, însă nu pot fi împreună pentru că se opune familia creaturii, care așteaptă ca respectivul să moară pentru a moșteni de la el o comoară blestemată, care i-a aparținut unui faraon necromant. Între timp, soția monstrului este posedată de un demon, care se dovedește a fi bunicul criminalului, ajuns în Iad pentru că sacrificase în ritualuri satanice toți copiii dintr-un sat din Africa. Copii cărora cu ceva vreme în urmă criminalul le donase sperma care a ajuns în laborator și a devenit fiica lui, care a ajuns monstru din cauza unei vrăjitoare geloase. Vrăjitoare care era mama criminalului, iar monstrul în care s-a transformat fiica lui era… chiar cel care l-a capturat și de care s-a îndrăgostit.

– Ce muma lui Șaitan e asta?!? țipă Harap-Alb imediat ce ieși din transă.

– Ăăă, scuze, mă uitam la o telenovelă înainte să vii și cred că a rămas blocată pe frecvență, se fâstâci Cioara cu trei ochi.

– Telenovelă horror?!? strigă semiarabul, care încă nu-și revenise din șoc.

– Doar primul sezon, că din următorul devine dramă politică și puțin documentar…

– Nu mă interesează filmele, vreau să văd doar ceea ce contează! bătu Harap-Alb din picior.

– Telenovele erotice sau…? încercă Cioara.

– Din astea vreau să văd și eu, dacă puteți să mă conectați și pe mine la rețea, interveni Greuceanu.

– Vreau să văd ce face Șaitan acum! se răsti semiarabul. Acum, în acest moment!

– De ce? se mirară în cor Plozii Pădurii.

– Pentru că am puterea asta cu un motiv, nu întâmplător! Dacă mi-a fost dat darul ăsta, mi-a fost dat ca să fac ceva cu el! Și dacă Șaitan e un pericol pentru întreaga planetă iar eu pot să-i aflu planurile, înseamnă că Universul vrea ca eu să-l opresc! Altfel nu mi-ar fi dat puterea asta!

– De fapt, moșul a zis că el ți-a dat-o ca să-i iei locul, că vrea să iasă la pensie, îl contrazise Greuceanu.

– Nu contează ce explicații ateiste ai, eu cred în puterea Universului! se încăpățână Harap-Alb. Și cred cu tărie că totul ne este dat cu un scop! Ăsta e scopul meu, să salvez lumea! De la distanță! Deci, prietene cu trei ochi, uită-te la ce telenovelă vrei, eu plec să spionez dușmanul!

Se lungi pe patul de rădăcini, își încolăci câteva în jurul mâinilor, închise ochii și se concentră la Lucifer. Ceilalți nu se obosiră să-l contrazică, realizând că nu aveau cu cine să se înțeleagă, așa că păstrară liniștea pentru a lăsa nebunul să-și facă de cap.

Zăpada părea să cadă înapoi spre cer, în fulgi care se măreau pe măsură ce se îndepărtau. Harap-Alb se afla într-o vale vastă, întinsă între doi munți pe care nu-i cunoștea, între zeci de mii de siluete care așteptau nemișcate. Orci, însă nu unii vii. Cu pielea cenușie și crăpată, cu ochii stinși și goi, cu armuri pe care rugina le mâncase cu o foame nefirească. Stăteau nemișcați, fără a scoate vreun sunet, așteptând o comandă de la stăpânul lor. Semiarabul înaintă printre ei fără a fi observat. Ceea ce nu ar trebui să ne mire, fiind doar o proiecție mentală a nebunului nostru.

Pe un pinten de stâncă, deasupra lor, stătea o siluetă mai înaltă decât toate, cu aripi negre pe spate, păr negru ca smoala și, pe chip, cu un singur ochi, roșu ca focul. Trupul îi era acoperit cu plăci de gheață albăstruie, brăzdate de țurțuri lungi și cristale ascuțite, care sclipeau ușor în lumina slabă a dimineții. Harap-Alb se apropie îndrăzneț, pentru a observa îngerul decăzut de aproape, o curiozitate care îl putea costa mai mult decât ar fi bănuit. Lucifer întoarse capul, privirea i se opri asupra semiarabului, iar degetele sale, lungi și lipsite complet de căldură, se încleștară brusc în jurul încheieturii intrusului, imprimându-i-se pe piele.

Durerea fu atât de curată, încât nici măcar nu păru durere. Fu o arsură de gheață, o înțepătură adâncă în carne, ca și cum pielea i-ar fi fost scrisă pe dinăuntru. Harap-Alb încercă să se elibereze, însă nu reuși. Lucifer îl privi lung, cu o curiozitate aproape copilărească, apoi îi dădu drumul.

– Acum știu unde ești, șopti el, iar glasul său nu se auzi, ci se simți ca un cuțit rece lipit de gât.

Harap-Alb țipă și se trezi. Trupul i se arcui pe patul de rădăcini, iar mâinile sale se zbătură de parcă ar fi vrut să se desprindă de el. Plozii Pădurii îl prinseră de mâini și de picioare, iar Greuceanu de păr. Cioara se ridică, cu doar doi ochi deschiși, înfricoșător de limpezi.

– Arată-mi încheietura! tună el.

Semiarabul își întinse brațul. Pe pielea lui, de la încheietură până spre jumătatea antebrațului, se vedea întipărită, neagră ca funinginea, urma unei mâini cu cinci degete lungi, atât de clară încât i se distingeau liniile palmei. Pielea din jur se învinețise deja de parcă ar fi fost degerată.

– L-ai lăsat să te atingă, spuse Cioara cu o voce în care nu mai rămăsese nimic din liniștea sa obișnuită.

– N-am avut de ales, că m-a prins! se plânse Harap-Alb.

– Eu ți-am zis doar să te uiți, nu să te apropii, continuă bătrânul. Acum știe unde ești și te va găsi.

– De ce?!? se alarmă semiarabul.

– Pentru că ești prost, de aia, mormăi Greuceanu. De ce l-ai lăsat, băbăiatule, să pună gheara pe tine? Nu știi să te ferești, boule? Eu de ce te-am învățat fandări?

– Te va căuta pentru că ai puterea să-i afli secretele, explică Cioara cu trei ochi. Asta înseamnă că ești o amenințare pentru el. Așa că va căuta să te elimine. Vine iarna nucleară, e clar.

– Când? întrebă Fiica Pădurii.

– În curând, răspunse bătrânul. Nu avem prea mult timp.

– Eu când ți-am zis că ești bou acum trei secunde, nu degeaba ți-am zis! se răsti Greuceanu la tovarășul lui. Ce te-a mâncat pe tine să te duci lângă ăla? Acum vine să ne felieze cu toți morții mumei lui, iar eu nu stau ca prostul să-l aștept! Baftă multă, eu mă car!

– Nu poți pleca, prietenul tău are nevoie de tine, îl anunță Cioara.

– Ăsta nu e prieten, care mă lucrează pe la spate ca dușmanul, mârâi obezul.

– Nu din dușmănie, ci din prostie a făcut asta. Dar încă nu e totul pierdut. Mai trebuie să-și amintească cine e cu adevărat ca să-și atingă potențialul maxim, apoi aveți timp să fugiți de oastea morților. Bănuiesc că nu îl vrei un pacifist obsedat după prostii New Age, nu?

– Adevărul e că îl preferam terorist sinucigaș, recunoscu Greuceanu. Bine, boss, fă-l cum era, dar mai repede, că nu vreau să mă prindă niciun mort pe aici. Și, ca să nu uit, de ce ți-ai ales numele „cioara” dacă ești alb? Te identifici ca fiind negru, nu? Am vrut și eu odată să mă consider negresă lesbiană, ca să fiu de trei ori woke, dar am renunțat când m-au dat afară în șuturi din toaleta muierilor. Rasiști, clar, că n-ar fi făcut asta dacă mă consideram lesbiană albă…

Cioara cu trei ochi ignoră comentariile absurde și făcu un semn discret, iar Fiica Pădurii îi aduse lui Harap-Alb un ulcior cu o zeamă verzuie și amară. Semiarabul bău, iar în clipa în care lichidul amar îi atinse limba, ceva din el se mișcă brusc, ca un obiect uitat într-un sertar, care se lovește, o singură dată, de peretele din lemn. Și căzu imediat pe spate într-o transă profundă.

Harap-Alb era pe o navă uriașă, prăbușită pe o planetă întunecată. Însă nu mai era om, ci cyborg. Tovarășii săi erau cu el, transformați și ei în… altceva. Făt-Frumos devenise reptilian cu plete blonde și solzi roz, Greuceanu era un mutant gelatinos cu piele verzuie și brațe care păreau să sfideze legile fizicii, Prâslea se prefăcuse într-un robot cu carcasă aurie, iar calul năzdrăvan era transformat într-o inteligență artificială cu voce metalică. Făceau parte dintr-un echipaj aflat în război cu multe creaturi ale întunericului. Plecară toți cinci într-o misiune secretă prin noaptea veșnică a acelei lumi și fură atacați întâi de un demon de cinci metri, cu aripi de piele arsă, coarne ca niște turnuri de cărbune și o gură cu trei rânduri de colți. Apoi de zombi și fantome într-un vechi cimitir. De metamorfi transformați în vrăjitoare în mijlocul unei păduri. De vampiri la marginea pădurii și de vârcolaci în curtea unui castel. Supraviețuiră prin nu se știe ce minune și descoperiră o navă spațială de origine necunoscută, care porni cu ei într-o zonă artificială a galaxiei, creată de ființe dintr-o dimensiune paralelă, unde totul era mai bizar decât… ei înșiși.

– Ce Gebeleizis iartă-mă a fost asta? se răsti Harap-Alb imediat ce deschise ochii. Iar te uiți la filme, Cioaro? Ai terminat cu telenovelele și ai trecut la S.F.-uri?

– De fapt, e ceva din viitorul vostru foarte îndepărtat, replică bătrânul. Te-ai dus mult prea departe. Trebuie să cauți în trecut ca să-ți amintești cine ești, nu în viitor!

– Când ești în transă, nu mai știi care e prezentul, trecutul sau viitorul, răspunse semiarabul. Până la urmă, ce îmi trebuie mie să-mi amintesc ceva ce nu vreau? Nu-mi place cine am fost, sunt foarte bine așa cum sunt acum. Guru Călin mi-a zis o dată că nu ai ce să înțelegi și nici nu e cazul să înțelegi, ăsta fiind singurul mod de a înțelege. Dacă te apuci să înțelegi, intri în minte și s-a terminat. Trebuie să moară mintea ca să ai libertate, adică trebuie să trăiești în starea de non-minte…

Și căzu imediat într-un somn adânc, adormit de o palmă a lui Greuceanu, care îi și strigă:

– Du-te în trecut, talibane, că te omor de tot dacă mai aud vreun citat de la descreieratul ăla! Să nu te întorci până nu ești cum te-am cunoscut! Mai bine terorist decât New-Age-ist!

Într-un trecut îndepărtat, Harap-Alb se văzu înființând cu câțiva prieteni celula teroristă Hahamas… Apoi într-o pădure înfigând o bucată de dinamită aprinsă în botul unui cerb cu blana plină de pietre prețioase, explozia împrăștiind animalul peste tot… Pe Tărâmul Celălalt, aruncând în aer un zmeu căruia îi vârâse în izmene dinamită aprinsă… În labirintul din Cnossos, aruncând în aer minotaurul… În Salmydessus, aruncând în aer harpii și, din greșeală, și pe profetul Fineas… Bombardând monstrul marin Scylla… În Olimpia, aruncând în aer toți concurenții de la Jocurile Olimpice… Furând de la semizeul Hercule blana leului din Nemea… Folosind capul Medusei pentru a-l împietri pe titanul Atlas… Înfigând o țepușă de lemn în ochiul ciclopului Polifem… Împrumutându-i lui Ulise o bombă pentru a-și arunca în aer casa cu tot cu pretendenții soției sale… În Africa, înțepând o girafă în gât cu cuțitașul unei unghiere… În Etiopia, aruncând o bombă cu clepsidră în gura monstrului Cetus… Într-o peșteră din Arabia, strivind peștișorul de aur… În Babilon, capsându-i de penis zeului Marduk o bucată de dinamită aprinsă și aruncându-i în aer organele genitale… În Canaan, învingându-l pe uriașul Goliat ajutat de calul năzdrăvan… Dinamitând zombi în New York… În Miami, aruncându-l în aer pe rapperul aztec Pitbull… În Munții Apuseni, aruncându-l în aer pe Spân cu o bucată de dinamită înfiptă în gură… La Vârful Omu, izbindu-se din viteză în stâncă, încercând să facă un atentat fără avion… În Ulpia Traiana Sarmizegetusa, înlocuindu-și centura cu dinamită confiscată de romani cu una cu știuleți de porumb… Furând dinamită din beciul meșterului Manole… Aruncându-și de cinci ori casa în aer încercând să muncească la domiciliu… În Duat, aruncând în aer piramida fantomei faraonului Ramses… Racolând un porcușor isteric de Guineea într-o nouă celulă teroristă… Furând mâncare din Templul Bântuirii Neamului… Înfigând o bucată de dinamită aprinsă în gura unui strigoi care încerca să-l omoare pe Prâslea…

Harap-Alb sări în capul oaselor, cu ochii larg deschiși. Rădăcinile îi căzură de pe încheieturi ca niște fire putrede. Odraslele Pădurii și Cioara cu trei ochi îl priviră fără să clipească. Greuceanu făcu un pas înainte, apoi se opri, așteptând.

– Câine obez, unde muma lui Șaitan îmi e centura cu dinamită? întrebă semiarabul. Și de ce se holbează la mine infidelii ăștia ciudați?

– Și-a revenit Bin Laden! țipă Greuceanu și-și îmbrățișă prietenul atât de puternic încât îi scoase puțin ochii din orbite. Când realiză că gestul său nu era atât de dur pe cât și-ar fi dorit, îl împinse cât colo și îl pocni prietenește peste turban.

– Adică… vreau să zic că mă bucur că nu mai ești pacifist spiritualist, mormăi el. Ia să te testez. Zi repede o vorbă de duh de la Călin Nebunul!

– De ce muma lui Șaitan să te ia aș ști tâmpeniile descreieratului din Sarmizegetusa? Umflatule, vrei un jihad peste ochi sau ce ai? Scoate dinamita aia ca să te învăț să te porți!

Într-adevăr, se observa o schimbare reală. Vocea îi era diferită. Mai joasă, mai rece, fără acea căldură pe care o adoptase în ultimii ani, când îi vorbea cu seninătate oricui despre vibrații și iubire universală. Parcă până și mirosul de tămâie și lavandă se evaporase din hainele lui, fiind înlocuit cu cel al prafului de pușcă. Cioara îl privi lung, cu toți trei ochii, și clătină din cap de parcă ar fi încuviințat că schimbarea era reală.

– Ți-ai amintit cine ești, acum mai ai un singur lucru de făcut, spuse el încet, aproape șoptit. Fugi, că dușmanii sunt afară!

– Da’ n-ai zis, boss, că trebuie să-ți ia locul? întrebă Greuceanu. Acum nu-l mai dai sau ce ai?

– Nu mai e timp pentru asta. Dacă rămâne, or să-l omoare morții. Trebuie să plece acum ca să-și îndeplinească destinul.

– Ce destin? se miră Harap-Alb.

– Băi talibane, iar începi cu porcării New Age? Dă-l în decedații mumă-sii de destin, că n-avem timp! Eu plec. Vii cu mine sau rămâi cu handicapații ăștia?

– Nu poți să pleci, că armata morților e afară, îl anunță Fiul Pădurii.

– Atunci plec prin spate, că am văzut un tunel care duce la muma lui Scaraoțchi în praznic! tună huiduma.

– Nu pleci nicăieri, că trebuie să oprești morții cât va avea Harap-Alb ultima viziune, hotărî Cioara cu trei ochi. Plozii Pădurii te vor ajuta. Nu durează mult, însă trebuie să afle adevărul despre lumea asta.

Atinse teroristul cu un deget pe frunte, iar acesta alunecă într-o nouă viziune.

Un miros înțepător de smirnă arsă și pucioasă îl făcu pe Harap-Alb să strâmbe din nas. Remarcă imediat o lumină care izvora direct din caldarâmul de cleștar. La câțiva pași de el, într-o tăcere aproape liturgică, Dumnezeu își făurea sceptrul pe un altar de piatră translucidă. Palmele goale i se afundau fără ezitare în metalul lichid care pâlpâia alb-auriu, în timp ce buzele sale șopteau neîntrerupt ceva ce părea a fi o incantație străveche. La fiecare cuvânt dictat în șoaptă, rune de lumină pură țâșneau din piatră și se încolăceau strâns pe axul de aur, mușcând din metal până când materia și magia deveneau una. Harap-Alb privea încremenit cum sceptrul prindea formă sub ochii lui, fără a înțelege de ce Cioara cu trei ochi îl trimisese în acel loc și moment.

– N-am timp de prostiile voastre, eu mă car de aici, pufni Greuceanu și dădu să se îndrepte către ieșirea din spate.

Exact în acel moment cedă tavanul văgăunii. Rădăcinile marelui stejar, care rezistaseră mai bine de un mileniu, se rupseră ca niște ațe de borangic, iar prin spărtură năvăliră morții. Căzură puhoi, unul peste altul, cu brațele atârnând și gurile căscate într-un urlet mut. Se scurseră în vizuină călcând peste ulcioare, rădăcini și cărți pe care nimeni nu le mai citise de secole bune.

Greuceanu aruncă o privire spre spărtura din tavan, una spre ușa din spate, una spre Harap-Alb, care zăcea în transă cu ochii dați peste cap, și se îndreptă spre ieșirea de rezervă.

– Mult succes în continuare, v-am pupat din fugă! anunță el.

– Stai! strigă Cioara cu trei ochi. Trebuie să îl iei și pe Harap-Alb cu tine!

– Să-l ia muma Tălpii Iadului și pe tine odată cu el, că din cauza voastră m-au ajuns mortăciunile! tună el și fugi prin tunel.

Harap-Alb, din străfundul transei, auzi ca prin apă vocea bătrânului:

– Trezește-te acum și fugi! Au ajuns morții aici!

„Încerc, dar nu pot!”, țipă Harap-Alb în gând. „M-a văzut zeul ăsta și nu pot să mă trezesc! Se uită la mine foarte dubios! Sună la 112, să trimită pe cineva să mă repare! Și zi-i câinelui obez să îmi ia corpul și să fugă cu el până vine reparatorul!”

– Probabil zeul nu te lasă să te întorci în trupul tău dacă te-a descoperit, încercă Cioara o explicație. Pleacă măcar în altă parte! Intră în obez care, apropo, tocmai a fugit fără tine! Posedă-l și preia controlul asupra corpului lui! Așa cum am exersat cu veverițele!

„O mie de mătărângi în capul lui de infidel umflat! Cum să-l posed dacă eu sunt aici iar el probabil deja prin China?”

– Du-te în copilăria lui și intră în el. Preia-i mintea acolo și o să-l ai și pe cel de aici ca pe o marionetă. Dar repede! Apoi fugiți la Roma, că acolo va fi bătălia finală cu răul! Acolo îți vei îndeplini destinul profețit de primii druizi! De care nu ți-am zis până acum pentru că tocmai l-am inventat…

Un orc zombi cu coiful îndesat pe frunte își înfipse sabia într-unul dintre ochii Ciorii, apoi altul îi smulse bătrânului capul de pe umeri. Fiul Pădurii se aruncă în mijlocul morților cu câte o făclie aprinsă în fiecare mână, arse șase morți, apoi alți șase, însă ceilalți îl acoperiră și îl sfâșiară. Fiica Pădurii țipă scurt și amuți șocată.

Semiarabul se pomeni într-un grajd vechi, cu grinzi negre de fum și mirosul puternic al fânului proaspăt cosit. Vântul bătea afară cu furie, iar un tunet îndepărtat făcu să tremure pereții. În mijlocul încăperii, doi copii se jucau cu un cățel. Într-un colț, pe o grămadă de fân, citea dintr-un ceaslov mare un băiat de vreo cincisprezece ani, lat cât doi flăcăi la un loc, cu un cap ciudat de mare pe umerii săi puternici și cu un zâmbet nevinovat, ca al cuiva care încă nu descoperise răul din lume. Harap-Alb îl recunoscu după privirea de vițel abia fătat. Era Greuceanu fără îndoială.

Băiatul se întoarse, de parcă simțise că era privit. Pe chipul lui nu se citea decât seninătatea. Harap-Alb simți nevoia să îi zâmbească, chiar dacă Greuceanu nu îl putea vedea, uimit de inocența pe care a avut-o cândva cineva extrem de iritant. Păși înainte, intră în băiat ca într-o haină prea largă și se instală în mintea lui. Văzu prin ochii lui. Îi mișcă degetele noduroase și picioarele mari. Îi simți bătând în piept inima greoaie, plină de puritate copilărească, în care nu-și găsise loc nicio urmă de răutate. Apucă frâiele și se întoarse în prezent.

În tunel, Greuceanu se opri din fugă cu un picior în aer. Ochii i se dădură peste cap, iar trupul i se mișcă singur, fără el. Se întoarse, se aplecă și îl ridică pe Harap-Alb cu delicatețea cuiva care aruncă în remorcă un sac cu cartofi. Își trânti trupul inert pe umăr, îi trase o palmă zdravănă Fiicei Pădurii, pentru a o scoate din starea de șoc, apoi, cu o grație pe care nimeni n-ar fi bănuit-o, porni în fugă prin tunel. Fata îl urmă cu o lance de obsidian în mână. Și nu doar ea, ci și morții coborâți în văgăuna Ciorii cu trei ochi. Greuceanu aruncă o privire în urmă și acceleră. Desigur, nu era el cel care alerga. Harap-Alb ținea din trecut frâiele muntelui de grăsime și își purta propriul trup pe umărul altuia. În scurt timp ajunseră la o ușă groasă, împletită din rădăcini de stejar și bătută în fier, făcută de druizi ca ieșire de urgență. Fiica Pădurii o împinse, iar după ea găsiră pădurea întunecată, cu aerul ei rece, în pragul înghețului.

– Ieși mai repede! țipă ea cât de strident putu.

Greuceanu trecu, aruncă povara de pe umăr și se întoarse cu fața la ușă.

– Ține ușa blocată cât mă îndepărtez eu cu arabul, comandă fata. Este vital să supraviețuiască, pentru că el e noua Cioară cu trei ochi. Iar dintre noi doi, tu ești singurul care poate baricada ușa cu corpul său. Ai înțeles?

Greuceanu rămase nemișcat, Harap-Alb negăsind comenzile pentru vorbire. Fiica Pădurii îl apucă de guler, încercând să îl intimideze cu ochii săi verzi-aurii mari cât anvelopele de tractor. Nu știa că omul din fața ei nu era chiar omul din fața ei. Nu știa nimic despre grajduri sau despre trecut. Știa doar că trebuia să convingă umflatul să țină morții închiși cât timp ea salva semiarabul.

– Bă, tu auzi ce-ți zic? se răsti ea. Ține ușa! Ține ușa odată, umflat greu de cap, lat cât oceanul!

În grajdul din trecut, cuvintele ei răsunară din toate părțile deodată, ca multe clopote de biserică lângă o singură ureche. Băiatul tresări. Harap-Alb, în el, nu avu timp să reacționeze. Jignirea trecu prin firul timpului, iar ceva se scurtcircuită cu un țiuit strident.

– Greu de cap, lat cât oceanul! zise Greuceanu din prezent cu ochii încă dați peste cap.

– Greu de cap, lat cât oceanul! spuse băiatul din trecut și căzu în fân cu mâinile înțepenite și cu spume la gură.

Prăvălindu-se unii peste alții, orcii-zombi ajunseră la ușă. Fiica Pădurii se propti în ea, încercând să o țină închisă.

– Sunt prea mulți! zbieră ea. Vino și ține ușa!

Zeci de bubuituri răsunară simultan în ușa de stejar, zeci de pumni morți încercând să străpungă lemnul în care apăruse deja o crăpătură lungă, prin care se zărea o fâșie de întuneric.

– Greu de cap, lat cât oceanul! repetă Greuceanu, în continuare nemișcat.

În grajd nu se mai auzea sunetul furtunii, ci doar un zgomot de lovituri surde, de pumni care se izbeau într-o ușă.

– Greu de cap, lat cât oceanul! Greu de cap, lat cât oceanu’! țipă băiatul care începu să tremure violent, zguduit de convulsii.

Primele degete se strecurară prin crăpătură, cenușii, cu gheare lungi.

– Greu de ca’… cât oceanu’! Greu ca’… cât oceanu’!

– Greu… cât oceanu’! Greu… oceanu’! scânci băiatul iar ceilalți copii fugiră țipând din grajd, cu tot cu cățel.

Greuceanu din prezent căzu și el la pământ, scuturat de convulsii violente care îl făceau să tremure din toate încheieturile.

– Greu… ceanu’! Greu… ceanu’!

– Greu… ceanu’! Greu… ceanu’!

Și apoi, dintr-o singură răsuflare, fără nicio pauză între silabe:

– Greuceanu! Greuceanu!

– Greuceanu! Greuceanu!

În grajd, Harap-Alb simți cum mintea băiatului se frânse ca o creangă uscată. Nu mai avea nimic de care să se apuce. Pierduse complet controlul iar o forță necunoscută îl azvârli înapoi prin timp, în propriul trup, care zăcea în iarbă, cu gura plină de noroi, iarbă și baligă de cerb.

Deschise ochii. Își găsi tovarășul alături, trezindu-se din transă, văzu și ușa care se pregătea să se frângă, și fata care își folosea propriul trup ca baricadă.

– Fugiți acum, că nu mai pot s-o țin! țipă Fiica Pădurii la ei.

– Greuceanu! confirmă Greuceanu și o luă la fugă.

Harap-Alb nu stătu pe gânduri și îl urmă. Nu se îndepărtară prea mult, că auziră ușa de stejar trosnind, apoi un țipăt scurt al fetei, urmat de o liniște înfricoșătoare. Măriră pasul și se opriră abia după câteva ceasuri, pe vârful unui deal. După ce își trase sufletul, semiarabul întrebă:

– Habibi Greucene, trebuie să știu: ce s-a întâmplat cu Cioroiul cu trei ochi?

– Greuceanu, răspunse Greuceanu și își trecu sugestiv degetul mare peste beregată, de la un capăt la altul.

– Am înțeles… Dar băiatul ăla cu crengi în floacă?

– Greuceanu, replică matahala și repetă gestul.

– Mă rog, ăștia doi nu-s mare pierdere, că au apărut doar în scena asta, decise Harap-Alb. Mie de muiere îmi pare rău, că părea dispusă la un harem. Dar dacă n-a fost să fie, aia e! Tu ce mai zici? Ești bine? Sănătos? Toate bune acasă?

– Greuceanu…

Harap-Alb înțelese. Nu mai existau alte cuvinte în spatele acestuia. Știa cine le golise. Știa și că, dacă ar fi trecut din nou prin asta, ar fi procedat la fel, iar asta îl înfricoșa mai tare decât proaspăt revenitele apucături teroriste sinucigașe. Își privi brațul. Amprenta neagră încă era acolo, însă nu îl mai durea. Ceea ce însemna că undeva, nu departe de aici, o armată a răului se puse în mișcare pentru a-l captura. Și singura șansă de salvare părea să fie Roma, unde oștile celor vii aveau să înfrunte morții. Venea într-adevăr iarna nucleară și lunga noapte a minții odată cu ea.

Se ridică, își scutură hainele de praf și îi întinse mâna lui Greuceanu.

– Hai să mergem, prietene, zise el încet. Nu mai putem sta aici.

Greuceanu se uită la mâna întinsă, apoi la chipul semiarabului. Pentru o clipă, în ochii lui se arătă ceva pierdut cu mult timp în urmă de un copil căruia îi plăcea să citească în grajd.

– Greuceanu, spuse și se ridică.

– Într-adevăr, răspunse Harap-Alb. Greuceanu.

Își continuară drumul prin pădurea întunecată fără a mai scoate o vorbă. Și fără a avea nevoie de vorbe pentru a se înțelege mai bine ca niciodată.

nov. 9, 2026Claudiu-Gilian Chircu

Ţi-a plăcut? Dă mai departe:

  • Partajează pe Facebook(Se deschide într-o fereastră nouă) Facebook
  • Partajează pe X(Se deschide într-o fereastră nouă) X
  • Partajează pe Tumblr(Se deschide într-o fereastră nouă) Tumblr
  • Partajează pe Pinterest(Se deschide într-o fereastră nouă) Pinterest
  • Partajează pe LinkedIn(Se deschide într-o fereastră nouă) LinkedIn
  • Partajează pe Reddit(Se deschide într-o fereastră nouă) Reddit
  • Partajează prin WhatsApp(Se deschide într-o fereastră nouă) WhatsApp
  • Trimite unui prieten un email cu o legătură(Se deschide într-o fereastră nouă) Email
  • Imprimare(Se deschide într-o fereastră nouă) Imprimare

Apreciază:

Apreciază Încarc...

Similare

Războii stelelor - Episodul 13. Stăpânul manelelorRăzboii stelelor - Episodul 15. Valah Umorgulis
Comments: 2
  1. Mihaela Bagia
    10 noiembrie 2026 at 9:28

    Superb episod! Ca de obicei, autorul nostru celebrează satul și rânduielile sale, dar în imagini mai degrabă stranii, armonios-bizare și difuz incomode, uneori cvasi chagalliene, moderat dramatice, cuprinse vag de o angoasă domolită în fața Marii Treceri. Aceste scrieri remarcabile sunt tocmai cele care circumscriu un univers specific post-rural și precar-urban, recurgând la o simbolistică fără ambiguități și la o imagerie frapantă. Se poate observa la dragul nostru scriitor o cristalizare a viziunii și o optimizare a expresiei care, după cum au remarcat și alți critici, câștigă în profunzime și acuratețe.

    ReplyCancel
    • Claudiu-Gilian Chircu
      10 noiembrie 2026 at 17:18

      În sfârșit cineva a înțeles exact ce am vrut să transmit. Așa da! Acum pot să mă las liniștit de scris.

      ReplyCancel

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Claudiu-Gilian Chircu
9 noiembrie 2026 2 Comments 3. Războii stelelor29
Meta
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.org
Comentarii recente
  • Claudiu-Gilian Chircu la Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară
  • Mihaela Bagia la Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară
  • Mihai Tetraru la Divina parodie 2. A fost odată… pe la nemți
  • Claudiu-Gilian Chircu la EZ 7. Cartea akkadienilor
  • MIHAI TETRARU la EZ 7. Cartea akkadienilor
Produse
  • Carte „Secretele zeilor” (3 volume) Carte „Secretele zeilor” (3 volume) 110,00 lei
  • Carte „Secretele Sionului” Carte „Secretele Sionului” 69,99 lei
  • Carte „Secretele Olimpului” Carte „Secretele Olimpului” 54,99 lei
  • eBook „Secretele zeilor” (pdf) eBook „Secretele zeilor” (pdf) 35,00 lei
  • eBook „The Secrets of the Gods” (pdf) eBook „The Secrets of the Gods” (pdf) 50,00 lei Prețul inițial a fost: 50,00 lei.35,00 leiPrețul curent este: 35,00 lei.
Abonare la blog via email

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te celorlalți 399 de abonați.
Categorii
  • Diverse (81)
  • Pe urmele zeilor (36)
  • Politică (16)
  • Povești nemuricioase (95)
    • 1. Divina parodie (12)
    • 2. Dacia preisterică (12)
    • 3. Războii stelelor (15)
    • 5. Avangardienii galaxiei (1)
    • 7. Jurnalul lui Făt-Frumos (1)
    • Confuckyous: Concepții anticoncepționale (29)
  • Presă (85)
  • Religie (39)
  • Seria „Secretele zeilor” (154)
    • 1. Secretele Zeilor (103)
      • The Secrets of the Gods (50)
    • 2. Demonii Roșiei Montane (12)
    • 3. Secretele Sionului (17)
    • 4. Evanghelia zeilor (11)
    • 5. Secretele Olimpului (10)
noiembrie 2026
L Ma Mi J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  
« oct.    
Arhive
Articole recente
  • Războii stelelor – Episodul 15. Valah Umorgulis 16 noiembrie 2026
  • Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară 9 noiembrie 2026
  • Războii stelelor – Episodul 13. Stăpânul manelelor 30 octombrie 2026
  • Avangardienii galaxiei – Capitolul 1 2 noiembrie 2025
  • Războii stelelor – Episodul 12. Frăția belciugului 28 august 2025
  • Războii stelelor – Episodul 11. Muma balaurilor 22 august 2025
  • Războii stelelor – Episodul 10. Descântec de greață și șoc 17 august 2025
  • Războii stelelor – Episodul 9. Clonele 7 iunie 2025
  • Războii stelelor – Episodul 8. Asteroidul 4 mai 2025
  • Războii stelelor – Episodul 7. Tribul lui Cain 27 aprilie 2025
Orice donație este binevenită.
Comentarii recente
  • Claudiu-Gilian Chircu la Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară
  • Mihaela Bagia la Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară
  • Mihai Tetraru la Divina parodie 2. A fost odată… pe la nemți
  • Claudiu-Gilian Chircu la EZ 7. Cartea akkadienilor
  • MIHAI TETRARU la EZ 7. Cartea akkadienilor
  1. Claudiu-Gilian Chircu pe Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară10 noiembrie 2026

    În sfârșit cineva a înțeles exact ce am vrut să transmit. Așa da! Acum pot să mă las liniștit de…

  2. Mihaela Bagia pe Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară10 noiembrie 2026

    Superb episod! Ca de obicei, autorul nostru celebrează satul și rânduielile sale, dar în imagini mai degrabă stranii, armonios-bizare și…

  3. Mihai Tetraru pe Divina parodie 2. A fost odată… pe la nemți11 martie 2021

    Foarte fain! Genial

  4. Claudiu-Gilian Chircu pe EZ 7. Cartea akkadienilor26 februarie 2021

    Pentru puțin!

  5. MIHAI TETRARU pe EZ 7. Cartea akkadienilor10 februarie 2021

    Multumesc frumos!

Cele mai vizualizate articole
Sateliții, protestele și carantina
30 martie 2020
40,187 views
SS 1. Hitler – Mesia sau Antihrist?
8 ianuarie 2013
19,416 views
Ni se pregătește Apocalipsa?
28 martie 2020
14,875 views
Meta
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.org
2026 © Claudiu-Gilian Chircu
%d