• Home
  • Contact
  • Despre autor
  • Termeni și condiții

Claudiu-Gilian Chircu

  • Magazin
  • Seria „Secretele zeilor”
    • 1. Secretele Zeilor
      • The Secrets of the Gods
    • 2. Demonii Roșiei Montane
    • 3. Secretele Sionului
    • 4. Evanghelia zeilor
    • 5. Secretele Olimpului
  • Povești nemuricioase
    • 1. Divina parodie
    • 2. Dacia preisterică
    • Confuckyous: Concepții anticoncepționale
  • Diverse
    • Religie
    • Politică
    • Presă
  • Drumeții

Războii stelelor – Episodul 15. Valah Umorgulis

Cumpără cărțile din seria „Secretele zeilor”
Antichitate. Linia temporală Gamma. Data stelară 1611.31.
Cirta, Numidia

Sângele lui Prâslea cădea pe pietrele Cirtei în picături grele, rare, și fiecare dintre ele rămânea o clipă pe lespedea încinsă, până când soarele începea să o usuce pe margini. În urma lui se întindea o dâră pe care ar fi putut-o urmări și un orbete dacă n-ar fi avut ceva mai bun de făcut. Nu mai încerca să o ascundă, ci doar să oprească sângerarea. Rana de sub coaste ardea de parcă cineva ar fi lăsat în trupul lui un fierbător încins. O ținea cu palma stângă, iar printre degete sângele îi picura neîntrerupt, cald și lipicios. Cu dreapta se sprijinea de ziduri, de butoaie, de trecătorii care se dădeau la o parte fără un cuvânt, cum se dă lumea din calea unui cerșetor sau, mai rău, a unui politician. Se afla în capitala Numidiei, pe o străduță îngustă, care se întortochea pe sub arcade și pe sub rufe întinse, cu scări care urcau către acoperișuri plate, unde bătrânii se relaxau scuipând trecătorii de sub ei. Mirosea a ulei încins, a pește sărat, a oase fierte și a mii de transpirați înghesuiți pe o stâncă. Prâslea dărâmă o tarabă cu smochine, apoi călcă pe cap un cămilar care dormea cu pălăria peste față și ligheanul în care o femeie își spăla copilul. Însă nimeni nu-l înjură, nimeni nu-l pocni, nimeni nu chemă gărzile cetății. Cirta știa să tacă atunci când trebuia, iar tăcerea ei era mai rea decât orice strigăt. Știu că pare cam melodramatic, dar a trebuit să exagerez puțin ca să pară situația cât mai tragică. Pentru Prâslea, că merită sărmanul puțină milă măcar din când în când.

În spatele lui, o voce de fată fredona un cântec pentru copii:

– Pe drum trecea un purceluș, / Tâgâdâm, pâș-pâș, tâgâdâm, pâș-pâș, / Și-n urma lui un cățeluș, / Tâgâdâm, tâgâdâm, pâș-pâș…

Fata nu alerga. Mergea încet, în pasul ștrengarului, neavând motive să se grăbească. Venea după el cu un pumnal mic în mână, elegant, aproape delicat, bătând cu vârful lamei ritmul cântecului pe coapsă. Avea chipul liniștit al unei fete care se întorcea de la shopping cu sacoșele pline de nimicuri scumpe. Doar ochii o trădau. Erau ai cuiva căruia îi face plăcere ceea ce avea să urmeze. Ochii unei psihopate, mai exact. Sau poate ochii erau normali, doar privirea de psihopată. Deși nu contează asta prea mult. Cel puțin nu pentru Prâslea.

– Prâslea, dragule! strigă ea veselă, ca și cum l-ar fi invitat la o cafea pe banii lui. Unde te grăbești în halul ăsta? Știi doar că nu poți să scapi de mine. Stai pe loc, pisi, nu strica preludiul!

– Nu mă cheamă Prâslea, ci Nimenea, gâfâi el fără să se întoarcă.

– Ooo, ce drăguț, am trecut deja la jocuri de rol! se bucură ea. Dacă erai Nimenea, nu-ți lăsai mațele pe pietre acum, puiule. Ești doar un băiețel care curge. Și o să te peticesc eu când o să pun mâna pe tine!

Băiatul se agăță de un colț de zid ca să nu cadă, apoi de omul străzii care își făcea nevoile după zid și, împleticindu-se, căută o cale de scăpare. Nu găsi, însă în fața ochilor i se derulă rapid ziua în care ajunsese în Cirta căutându-și tovarășii care îl părăsiseră în Alexandria.

Cu câteva săptămâni în urmă străbătuse aceeași străduță cu o desagă pe umăr, furată de la un copil prea lent pentru vremurile în care trăia. Nimeni nu îi răspunse la întrebări, dar toți îl trimiseră în aceeași direcție, cu aceeași ridicare din umeri: spre capătul unei străzi pe care nimeni nu se oprea de bunăvoie. Sau de nevoie. Sau silit. Sau… nimeni nu se oprea, punct. Cel puțin nu în apropierea Casei în Alb-Negru, cu fațada împărțită în pătrate albe și negre, arătând ca o tablă de șah uriașă. Poarta avea două canaturi, unul alb și unul negru, amândouă încuiate. Prâslea bătu în primul, apoi în al doilea, apoi trei zile la rând în amândouă, până când i se jupuiră încheieturile degetelor. În a treia zi, canatul negru se deschise.

Bărbatul din prag nu avea nimic special. Nu avea barbă, nu avea cicatrici, nu avea riduri sau privire care să trădeze vreo urmă de inteligență măcar nefinisată. Fața lui părea desenată de un copil fără mâini, iar asta ar trebui să spună totul. Mă rog, știu că nu spune nimic concret, dar asemenea față nici nu merită lămuriri. Doar palme, dar asta e altceva.

– Ce caută un băiat aici? întrebă fățosul puțin răstit.

– Niște informații despre niște daci cu un cal strâmb, dacă i-ați văzut pe aici, îngăimă Prâslea.

– Cum îl cheamă pe un băiat?

– Prâslea cel Voinic, fiul lui Acvamarin-Împărat și nepotul lui Turcoaz-Împărat din Tulcea.

– Atunci, un băiat a venit degeaba. Aici nu intră cei cu nume.

Ușa se închise. Prâslea rămase pe stradă încă trei zile, trăind cu apă de ploaie adunată în palme și cu mâncarea preșcolarilor care îi plăteau taxă de protecție pentru a nu-i bate pe drumul spre grădiniță. După trei zile bătu din nou în poartă, de această dată strigând:

– De la Cargus sunt, am un colet pentru cineva!

Când canatul se deschise din nou, bărbatul cu față ciudată își repetă întrebarea.

– Cine este un băiat?

– Prâslea, am mai zis acum trei zile, când mi-ai trântit ușa în nas…

– Iar un bărbat i-a zis unui băiat acum trei zile că aici nu intră cei cu nume, pufni el.

Dădu să intre, însă puștiul îl opri.

– Stai, nene, că am înțeles. Deci nu sunt Prâslea. Sunt Nimeni. Niciunul. Nimic. Niciunde. Niciodată. E bine așa?

– Un băiat încă nu e Nimenea, dar poate ajunge, replică fățosul. Un băiat poate să intre. Dar să se șteargă bine pe picioare, că un bărbat abia a dat cu mopul. Valah umorghulis. Un bărbat nu te-a înjurat, ci așa salutăm noi pe aici.

Pe dinăuntru, Casa în Alb-Negru era mai vastă decât părea de afară. O sală cu coloane înalte, de piatră cenușie, străjuită de statui ale unor indivizi fără nume, toți cu privirea întoarsă într-o parte, de parcă ar fi căutat igrasie pe un perete. În mijloc, un bazin cu apă neagră, care părea murdară, deși era doar otrăvită. Oameni cu glugi cenușii treceau fără zgomot pe lespezi, fără să se uite unii la alții. Măcar nu se uitau pe pereți ca statuile de mai sus… Mirosea a tămâie, a piatră umedă și a ceva mai vechi decât amândouă, un miros de loc în care s-a murit mult. Aceștia erau Asasinii fără Moace, iar cel care îi deschisese poarta era maestrul lor. Nu aveau trecut, nu aveau chipuri, nu aveau nume care să le supraviețuiască. Dedesubt, într-o sală lungă și joasă, pereții erau acoperiți cu fețe. Nu cu măști, nu cu tablouri, ci cu fețe adevărate, uscate, prinse în cuie și rânduite una lângă alta ca într-o arhivă. Prâslea le privi îndelung ca boul la poartă nouă, încercând să găsească vreun cunoscut, apoi le desenă câtorva mustăți cu o cariocă doar pentru că i se păru o glumă bună.

– Ce e cu moacele ăstea? întrebă după ce Maestrul îi luă carioca și îi mâzgâli fața cu ea.

– Sunt împrumutate, veni răspunsul. Cei care le purtau nu mai au nevoie de ele.

Maestrul avea o față nouă în fiecare zi; într-o zi era un colector de excremente posac, în următoarea un pinguinologist cu obrajii scobiți, apoi o bătrână organizatoare de orgii sau vreun președinte de fan club. Prâslea nu înțelegea cum era cu putință așa ceva și nimeni nu se osteni să-l lămurească. Însă își recunoștea maestrul după un singur lucru: ochii, care nu se schimbau niciodată, cenușii și liniștiți, ca o apă stătută în care s-a înecat deja cineva. Sau altcineva.

Antrenamentul începu a doua zi, cu o bătaie bună. O fată puțin mai înaltă decât Prâslea îi legă ochii cu o fâșie de pânză neagră atât de strâns, încât începu să audă culori. Îi puse în mână un băț de lemn lung și se retrase. Nu spuse nimic. Rămase în sală ca o furtună pregătită să se dezlănțuie. Adică horcăind și bolborosind în legea ei.

– Acum ce trebuie să fac, să mă dezbrac? întrebă Prâslea. Nu prea mă atrag perversiunile, dar încerc orice măcar o dată, altfel mă bate nenea Greuceanu cu motiv de data asta.

Bățul fetei îl lovi peste ceafă.

– Tanti, stai cuminte, că-ți fac bățul ăla supozitor, mârâi el cu dinții încleștați.

– Un băiat trebuie să învețe să lupte pe întuneric ca să lupte cu întunericul, anunță Maestrul. Ochii sunt cea mai mare minciună a unui om. Un băiat va învăța să vadă fără să vadă.

Al doilea băț lovi băiatul peste genunchi, al treilea peste degete, al patrulea în șale. Prâslea se răsuci, tăie aerul cu bățul său și lovi cu toată puterea o coloană, de își răni două degete. Nu erau preferatele lui, dar totuși mai avea nevoie de ele.

Au urmat multe zile de bătăi. În timp, băiatul învăță să deosebească un pas pe lespezi de unul pe nisip, un fâșâit de pânză de un fâșâit de piele, foșnetul unei pungi de chipsuri de cel al uneia de pufuleți. Învăță să audă aerul mișcându-se înaintea loviturii, ca un val care se retrage înainte să lovească țărmul. Învăță să citească întunericul cum alții citesc contoare. Fata îl lovea în fiecare zi, cu aceeași răbdare, și în fiecare zi îi lăsa urme noi, de parcă își marca teritoriul. Bine că n-a făcut asta ca animalele, spre norocul lui, deși nu cred că mai avea mult.

În a patra săptămână, bățul lui lovi în sfârșit bățul ei, din plin. Fata se opri. Prâslea își dădu jos fâșia de pe ochi și o văzu zâmbind: un zâmbet cu prea multă gingie și prea puțini dinți, zâmbetul unei fete care abia aștepta runda a doua pentru a-i pedepsi insolența.

– Ei, poftim, băiețelul a avut noroc azi! spuse ea cu o voce de fetiță răsfățată. Data viitoare o să-ți scot ochișorii ăia frumoși. Dar promit că o să ne distrăm cu fiecare dintre ei, puișor!

– Măi, fato, ție îți place de mine sau ce ai? întrebă mirat Prâslea. Încerc să-mi dau seama ce semnale transmiți, dar nu prea mă prind. Mă vrei și apelezi la violență pentru că nu știi cum să mă inviți la un suc?

– Normal că te vreau, dragule, dar între patru scânduri, cu o fundiță roz pe capac! râse ea și-l mai pocni o dată, de această dată în creștetul capului, de dormi Prâslea neîntrerupt aproape două ceasuri.

Când Maestrul îl socoti relativ pregătit, îi dădu o sticluță mică și un nume:

– Kimba Singer. Actriță. E în Cirta cu trupa ei de teatru. Joacă oribil pentru că nu are nici urmă de talent, dar apare în toate piesele. Ca Zendaya. Și cineva a plătit pentru a o reprofila permanent până nu distruge teatrul de tot.

– Cum o fac? întrebă Prâslea grav, de parcă era obișnuit cu asasinatele de când se știa.

– Cu coniac. Sticluța e pentru paharul ei. Un băiat nu e observat de nimeni, nu e recunoscut de nimeni. Un băiat e Nimenea. Să nu uite asta.

– Un băiat e Nimenea, eu sunt un băiat, deci sunt Nimenea, repetă Prâslea pentru a reține.

– Atunci, un băiat să se ducă anul ăsta, până nu se termină spectacolul.

Piesa de teatru avea loc pe o scenă improvizată din lemn, în vârful unui povârniș. Fiind noapte, torțele aruncau pe pereți umbre mari, tremurătoare, iar în aer pluteau mirosuri de floricele, vată pe băț și sudoare. Pe scenă, o femeie înaltă, cu sprâncenele desenate cu cărbune, juca rolul unei lesbiene care cerea să fie aleasă regină deoarece se credea femeie puternică și independentă. Publicul dormea, nefiind un adept al prostiilor woke, mai ales în scenarii penibile. Pe rândul din spate, Prâslea nu privea actrița, ci doar îi asculta cuvintele. Nu pentru că ar fi vrut să le înțeleagă, ci pentru că, fiind mic de statură, nu putea vedea scena. Își spunea în gând că oricum nu avea ce vedea, dar în sinea lui și-ar fi dorit să arunce măcar o privire. Măcar cât să-și identifice ținta.

După spectacol o așteptă în culise, între costume aruncate pe umerașe, coifuri de carton și un morman de amfore goale, toate ale actriței. Kimba Singer se așeză pe un scaun scund, își scoase peruca grea și își turnă coniac dintr-un ulcior din lut. Sticluța lui Prâslea stătea ascunsă într-o mânecă. Mai era de făcut un singur pas.

– Vii de la Casa în Alb-Negru, nu? întrebă ea fără să se întoarcă.

Prâslea îngheță și, odată cu el, tot aerul din cameră. Probabil așa i se păru lui.

– Nu știu despre ce vorbiți, tanti, îngăimă el. Sunt un fan. Cel mai mic fan. Am venit să vă cer un autograf. Poate facem și un selfie rapid dacă nu vă deranjează?

– Cu otravă în mânecă? Toți asasinii vin așa. Săptămânal, de câteva luni bune. Nu te mira că m-am prins. După douăzeci de ani de teatru, am învățat să recunosc oamenii care își joacă prost rolurile. Și mai zic unii că eu joc prost.

Își umplu din nou paharul și i-l întinse. Băiatul refuză politicos.

– Nu e otrăvit, îl asigură ea. Sau poate este. Cum ți-o fi norocul. Te simți norocos, puștiule?

– Mă scuzați că sunt atât de direct, dar trebuie să vă omor, îngăimă el rușinat. Adică săru’ mâna pentru băutură și pentru înțelegere, dar chiar trebuie. Nu de alta, dar mă omoară ciudații ăia dacă nu vă omor. Și nu pot să mor, deci înțelegi dumneata.

– Norocul meu! pufni actrița. Întâi mi s-a anulat turneul de la Roma, acum vii tu cu omorâtul. Nu puteai să vii cu colindul, ca un copil normal? Sau să aștepți să-mi reprogramez turneul, ca să apuc să văd Roma?

– De ce s-a anulat, dacă nu sunt prea indiscret? întrebă Prâslea cu adevărat curios, deși avea treburi mai importante. Asasinatul, de pildă.

Actrița își trase scaunul mai aproape de el și își coborî vocea. Fără peruca roșie, cu fața spălată de cărbune, arăta decent. Nu pe gustul lui Prâslea, mare pasionat de gerontofilie, dar destul de bine pentru oamenii normali.

– Ieri a venit un roman pe aici, îi povesti ea. Nu pentru mine special, deși a recunoscut că nu mi-a văzut nicio piesă până atunci și nici nu-i mai trebuie vreodată alta. În fine, din vorbă-n vorbă, la un pahar de coniac, ăla mi-a zis că se adună armate la Roma. Toate. Legiunile, auxiliarii, gladiatorii pensionați, până și deținuții care au fost iertați cu promisiunea de a lupta. Cică o să vină și armata Egiptului cu tot cu legionarii castrați ai lui Marc Antoniu, și Cleopatra cu balaurii ei. Toți se adună la Roma ca să oprească hoarda.

– Ce hoardă?

– A unuia, Lucifer. Orci morți care umblă. Sute de mii, așa spun unii. Vin să ne aducă tuturor celor vii lunga noapte a minții și, odată cu ea, iarna nucleară.

– Teoretic, nu poate fi nucleară iarna dacă nu există bombe nucleare, o corectă băiatul.

– Nu contează dacă există sau nu, contează că se apropie, băiete. Roma tremură. Iar noi stăm aici ca să jucăm prost piese de teatru și mai proaste, ori ca să ne jucăm de-a asasinii cu niște biete actrițe. Ăstea sunt probleme adevărate, plus faptul că trebuie să-mi anulez turneul din Roma. Ți se pare corect așa?

Prâslea tăcu. Ceva mai vechi decât Casa în Alb-Negru, mai vechi decât toate lecțiile predate acolo, se trezi în pieptul lui și nu mai voi să adoarmă. Poate era conștiința lui. Sau poate dorința de a-și găsi echipajul pentru a se întoarce acasă. Nu știm și probabil nici nu o să știm vreodată. Și nici nu cred că ne pasă chiar atât de mult. Mie, cel puțin, nici cât negru sub unghie.

– Nu o să vă omor, spuse el în cele din urmă, după câteva clipe de cugetat profund.

– Mă bucur că te-a impresionat anularea turneului meu, oftă actrița ușurată. Știam că e o mare tragedie, indiferent ce spun ceilalți, și iată că cineva crede ca mine.

– Nu e asta, tanti. Trebuie să ajung acolo. Trebuie să-mi găsesc prietenii. Și să mă întorc acasă. Și să încercăm să oprim răul dacă vreau să mai am unde să mă întorc. Rămâneți cu bine. Săru’ mâna.

Ieși din teatru și aruncă sticluța cu otravă într-un canal. Un șobolan se apropie de ea, o mirosi, apoi o aruncă afară, nimerindu-l pe Prâslea în cap. După ce înjură șobolanul, băiatul plecă în căutarea portului pentru a găsi o corabie care să-l ducă în Italia. Și ar fi căutat mult și bine dacă nu i-ar fi spus un localnic că nu existau porturi în Cirta, care era ridicat pe un platou stâncos, la aproximativ șaizeci sau optzeci de kilometri de coastă. Hotărât să plece dis-de-dimineață spre cel mai apropiat port, Rusicada, se întoarse la cortul actriței, cerându-i să îl cazeze peste noapte. Îi era datoare pentru că nu o asasinase, așa că îl primi.

Cortul era mic și plin de peruci pe suporturi de lemn, ca niște capete tăiate, afișe de piese pe pereți și costume mototolite pe niște scaune pliante. Și navete de coniac, firește. Prâslea își încropi un pat din câteva haine și perne într-un colț, pentru a nu deranja prea mult. Kimba Singer îi aduse o cană cu apă și un pumn de curmale, apoi se așeză pe pat și se uită la el ca la o vacă aruncată pe casă de o tornadă.

Liniștea dură mult. Apoi, deasupra capului lor se auzi un foșnet pe care o ureche obișnuită nu l-ar fi perceput. Însă Prâslea îl auzi. După câteva săptămâni petrecute în beznă, îl și recunoscu. Apoi, în scurt timp, văzu și cine îl provocase. Partenera sa de antrenament ateriză ușor pe pământul bătătorit cu o bucurie dubioasă pe chip. Își scutură mâinile de praf, se uită la fiecare dintre ei pe rând și zâmbi.

– Știam eu că n-ai sânge în instalație să omori pe cineva, dragule! chicoti ea jucându-se cu pumnalul între degete. Maestrul n-a vrut să mă creadă. Cu greu l-am convins să mă lase să termin ce tu nu ești în stare. Nu te bucuri să mă vezi?

– Pleacă de aici, nebuno, mârâi el încercând să pară dur. Nu vreau să te rănesc.

– Ooo, dar eu abia aștept să te rănesc, iubire! Mult și încet! Dar întâi am o trebușoară de terminat.

Actrița nu apucă să reacționeze, că pumnalul fetei îi sfâșie beregata. Căzu pe pat, iar sângele i se răspândi pe pernele brodate. Ultima ei suflare fu un horcăit scurt, urmat de liniște. Totul se petrecu într-o clipă, iar Prâslea realiză abia atunci cât de departe erau antrenamentele din Casa în Alb-Negru de viața reală. Apucă un cuier, răcni și se aruncă cu el spre asasină. Fata se feri, se răsuci pe călcâie și, cu o mișcare pe care el o văzu prea târziu, îi înfipse pumnalul pe sub brațul întins, în coaste. Durerea nu veni imediat, ci după o arsură ca de cărbune încins, pe care nu o stinse nici măcar sângele care începu să șiroiască.

– Sângerează pentru mami, ca un băiețel ascultător! chicoti ea cu ochii sclipindu-i de încântare. Scoate tot din tine până la ultimul strop!

Prâslea fugi din cort, se prăbuși peste un bețiv care dormea în noroi, se încurcă în câteva rufe agățate la uscat pe o frânghie, se împiedică de alt bețiv care dormea în alt noroi și își continuă fuga apăsându-și rana cu palma stângă, urmărit de cântecul fetei.

Acum, în amiaza orbitoare, pe aceleași pietre pe care se împleticea de atâtea ore, cântecul continua să îl urmărească. Băiatul își desprinse mâna de zid și își târî picioarele mai departe. Vederea i se întuneca pe margini, ca o foaie arsă la colțuri, iar fiecare pas era însoțit de o răsuflare din ce în ce mai greoaie. Nu trebuia decât să reușească să ajungă la ascunzătoare. Care era tot mai aproape, dar nu la fel ca acel cântec care se încăpățâna să-l urmărească.

Descoperise ascunzătoarea în a doua săptămână de antrenament, când ieșise pentru a mai fura câteva pachețele cu mâncare de la copiii care mergeau la școala din apropiere. Era o catacombă veche, cu intrarea ascunsă după un butoi crăpat, într-un colț uitat al orașului. Urmau niște trepte umede, săpate în stâncă, care duceau până la o încăpere mică, de piatră, cu un sicriu gol într-un colț și, pe o lespede, o lumânare pe care el o lăsase pentru zilele negre. Zile care îl ajunseră în cele din urmă, la fel ca blestemele copiilor jefuiți.

Împinse butoiul, se strecură în spatele lui și coborî scările mai mult căzând decât mergând. Închise ușa în urma lui, se târî până la lespede, aprinse lumânarea cu o brichetă furată de la calul năzdrăvan și se prăbuși în sicriu, pe spate. Respiră adânc. Își apăsă rana. Și așteptă. Nu mult, pentru că imediat o auzi coborând. Pașii ei nu se grăbeau. Și nici nu mai fredona. Când pașii se opriră, ușa catacombei, de lemn gros, se deschise cu un scârțâit de balamale ruginite. Din sicriu, printre pleoapele întredeschise, Prâslea o văzu intrând. Asasina aruncă o privire în jur. Văzu lumânarea, văzu sicriul, văzu petele de sânge de pe lespezi și zâmbi. Apoi, cu o mișcare aproape tandră, trase ușa în urma ei și o încuie. Zăvorul căzu cu un clinchet moale.

– Ta-daa! ciripi ea bătând ușor din palme. Suntem doar noi doi și o lumânare! E aproape romantic, nu-i așa?

– Tanti, știi ce? întrebă Prâslea ridicându-se încet. Am zis să-ți dau o șansă, dar nu mai are rost. Nu ești genul meu. Ești prea psihopată pentru gusturile mele.

Fata râse într-un mod care îi ridică băiatului puțin părul pe ceafă.

– Vai, îmi frângi inima! Și mă obligi să-ți frâng gâtul. Chiar vrei să fie ăstea ultimele tale cuvinte? Hai, puișor, poți mai bine de atât! Mai ai o încercare. Zi ceva drăguț, să avem ce să-ți scriem pe mormânt!

– Vrei un ultim cuvânt? întrebă retoric Prâslea. Atunci ia-l pe ăsta!

Sări din sicriu și suflă în lumânare, iar catacomba se scufundă în întuneric. Un întuneric atât de apăsător încât, pentru prima oară, asasina nu știa unde se afla Prâslea. Ceea ce îi provocă un mic fior prin tot trupul.

– Uuu, ce inteligent se crede băiețelul! pufni ea încercând să-și ascundă tremurul din glas. Te-am bătut mereu pe întuneric, acum vrei să și mori la fel? S-a făcut, dragule!

Prâslea nu răspunse. Își ținu respirația cât de mult putu și se concentră pe auz. Auzi inima asasinei bătând mai repede decât de obicei, îi auzi respirația neregulată și o picătură de sudoare care îi alunecă de pe frunte, apoi lovi lespedea. Din păcate, o auzi și fata, iar Prâslea abia apucă să se retragă câțiva pași în spate. Pumnalul ei sfâșie aerul prin locul unde cu o clipă în urmă fusese capul băiatului și imediat întunericul răsună de zgomote puternice: farfurii spărgându-se în zeci de cioburi, lemn putred trosnind sub o greutate neașteptată, pânze sfâșiate și bubuituri înfundate în ziduri, urmate de un țipăt scurt:

– Au! Ce mama naibii de pietroi stă în mijlocul drumului de mi-am bulit genunchiul în el?!?

Hărmălaia reîncepu aproape imediat, mai violentă. Se auzi un fâșâit rapid, o pocnitură scurtă, un geamăt sugrumat și prăbușirea unui corp pe niște table care zdrăngăniră prelung pe podea.

– Cine decedații mă-sii a lăsat grebla aia aici?!? răcni fata cu vocea ușor înfundată, de parcă se chinuia să-și păstreze dinții în gură.

  Tăcerea dură doar o clipă. În întuneric se auzi din nou o mișcare bruscă, un clinchet metalic, un pocnet scurt și puternic, urmat de un scrâșnet de arcuri tensionate și de un urlet care făcu să vibreze aerul stătut al încăperii.

– Aaah! Cine a pus o capcană de urși într-o catacombă?

Zgomotele se dezlănțuiră pentru a patra oară într-un vacarm asurzitor: pași împleticiți, un șuierat lung pe piatra umedă, o bufnitură grea, metalică, un zăngănit scurt, o explozie de cioburi, apoi nimic. O liniște grea se așternu peste încăpere, întreruptă doar de respirația sacadată a lui Prâslea. Băiatul așteptă câteva secunde, apoi aprinse bricheta. Asasina era întinsă fără suflare pe podea, cu un picior prins într-o capcană de urși, cu creierul scurgându-i-se pe o nicovală veche, la câțiva pași de o bucată de săpun umed care alunecase până lângă sicriu.

– Poate erai bună la lupte, dar la capcane nu mă întrece nicio psihopată, șopti el, îi luă pumnalul dintre degetele încleștate și aprinse lumânarea.

Câteva ceasuri mai târziu, sala subterană a Casei în Alb-Negru era cufundată în obișnuita ei liniște de cavou. Maestrul asasin coborî treptele de piatră fără grabă, purtând în ziua aceea chipul unui bătrân cu falca strâmbă și o aluniță pe nas cât un avocado copt. Înainta printre coloane cu mâinile la spate, verificând colecția de chipuri uscate de pe pereți, până când pasul i se opri brusc. Pe lespezile cenușii, chiar la picioarele lui, se întindea o dâră proaspătă de sânge, groasă și ușor întunecată, care ducea spre una dintre coloanele laterale. Urmări dâra cu privirea, apoi își ridică încet ochii. Între chipul strâmb al unui pescar la fel de strâmb și masca scorojită a unei babe știrbe stătea prinsă cu gumă de mestecat fața ucenicei sale. Fusese jupuită stângaci, cu tăieturi inegale pe margini, iar din ea încă se prelingeau picături groase de sânge. Și, pe deasupra, avea și mustăți desenate cu o cariocă.

Zgomotul unor pași târșâiți răsună în spatele lui. De după o coloană masivă de piatră ieși Prâslea. Se ținea de coaste cu o mână, era bandajat cu fâșii rupte din hainele asasinei, iar în cealaltă mână ținea pumnalul ei, jucându-se cu el între degete. Maestrul nu se întoarse imediat. Privi încă o clipă chipul însângerat de pe zid, apoi își roti încet capul spre băiat.

– Antrenamentul a luat sfârșit, anunță el. În sfârșit, un băiat a devenit Nimenea.

– Nu sunt Nimenea, nene, răspunse puștiul scuipând o flegmă cu sânge pe podeaua proaspăt spălată. Sunt Prâslea cel Voinic, fiul lui Acvamarin-Împărat și nepotul lui Turcoaz-Împărat din Tulcea, și m-am săturat de asasini, de moacele lor decupate și de atâta moarte. Așa că plec la Roma să lupt pentru omenire împotriva morților. Poate reușesc să-mi fac și eu o colecție de moace cu ocazia asta.

Maestrul îl măsură din cap până în picioare cu aceiași ochi cenușii care nu se schimbau niciodată.

– Nimeni nu pleacă din Casa în Alb-Negru, mârâi el. Ai depus un jurământ. Că vei respecta crezul nostru până la ultima suflare.

– Da, dar crezul ăsta e o tâmpenie. Cum adică „Nimic nu-i adevărat, totul este permis”? N-are niciun sens! Oricum nu mai contează, că plec. Și dacă încerci să mă oprești, îți pun și mutra ta pe stâlp, lângă a psihopatei. Și-ți fac și mustăți cu carioca, deci nu mă provoca!

Tăcerea se lăsă grea în sală. Apoi, colțul gurii maestrului se ridică într-un zâmbet abia schițat. Făcu un pas în lături, lăsându-i calea liberă spre scări.

– Prâslea cel Voinic din neamul cui o fi e liber să plece. Valah umorghulis.

– Valah umorții voștri de nebuni, mormăi băiatul și urcă treptele șchiopătând, fredonând încet un cântec pentru copii: „Pe drum trecea un purceluș, / Tâgâdâm, pâș-pâș, tâgâdâm, pâș-pâș…”.

Părăsi orașul fără a privi înapoi. Apucă drumul din vale, printre dealuri aride și livezi de măslini, spre Rusicada. Dintre toate corăbiile de acolo, trebuia să găsească una care să-l ducă în Italia. Acolo unde îl aștepta o bătălie pentru viață, împotriva morții. Și, cu puțin noroc, poate chiar drumul spre casă. Dar numai dacă înving.

Valah umorghulis.

nov. 16, 2026Claudiu-Gilian Chircu

Ţi-a plăcut? Dă mai departe:

  • Partajează pe Facebook(Se deschide într-o fereastră nouă) Facebook
  • Partajează pe X(Se deschide într-o fereastră nouă) X
  • Partajează pe Tumblr(Se deschide într-o fereastră nouă) Tumblr
  • Partajează pe Pinterest(Se deschide într-o fereastră nouă) Pinterest
  • Partajează pe LinkedIn(Se deschide într-o fereastră nouă) LinkedIn
  • Partajează pe Reddit(Se deschide într-o fereastră nouă) Reddit
  • Partajează prin WhatsApp(Se deschide într-o fereastră nouă) WhatsApp
  • Trimite unui prieten un email cu o legătură(Se deschide într-o fereastră nouă) Email
  • Imprimare(Se deschide într-o fereastră nouă) Imprimare

Apreciază:

Apreciază Încarc...

Similare

Războii stelelor - Episodul 14. Vine iarna nucleară

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Claudiu-Gilian Chircu
16 noiembrie 2026 3. Războii stelelor14
Meta
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.org
Comentarii recente
  • Claudiu-Gilian Chircu la Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară
  • Mihaela Bagia la Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară
  • Mihai Tetraru la Divina parodie 2. A fost odată… pe la nemți
  • Claudiu-Gilian Chircu la EZ 7. Cartea akkadienilor
  • MIHAI TETRARU la EZ 7. Cartea akkadienilor
Produse
  • Carte „Secretele zeilor” (3 volume) Carte „Secretele zeilor” (3 volume) 110,00 lei
  • Carte „Secretele Sionului” Carte „Secretele Sionului” 69,99 lei
  • Carte „Secretele Olimpului” Carte „Secretele Olimpului” 54,99 lei
  • eBook „The Secrets of the Gods” (pdf) eBook „The Secrets of the Gods” (pdf) 50,00 lei Prețul inițial a fost: 50,00 lei.35,00 leiPrețul curent este: 35,00 lei.
  • eBook „Secretele zeilor” (pdf) eBook „Secretele zeilor” (pdf) 35,00 lei
Abonare la blog via email

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te celorlalți 399 de abonați.
Categorii
  • Diverse (81)
  • Pe urmele zeilor (36)
  • Politică (16)
  • Povești nemuricioase (95)
    • 1. Divina parodie (12)
    • 2. Dacia preisterică (12)
    • 3. Războii stelelor (15)
    • 5. Avangardienii galaxiei (1)
    • 7. Jurnalul lui Făt-Frumos (1)
    • Confuckyous: Concepții anticoncepționale (29)
  • Presă (85)
  • Religie (39)
  • Seria „Secretele zeilor” (154)
    • 1. Secretele Zeilor (103)
      • The Secrets of the Gods (50)
    • 2. Demonii Roșiei Montane (12)
    • 3. Secretele Sionului (17)
    • 4. Evanghelia zeilor (11)
    • 5. Secretele Olimpului (10)
noiembrie 2026
L Ma Mi J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  
« oct.    
Arhive
Articole recente
  • Războii stelelor – Episodul 15. Valah Umorgulis 16 noiembrie 2026
  • Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară 9 noiembrie 2026
  • Războii stelelor – Episodul 13. Stăpânul manelelor 30 octombrie 2026
  • Avangardienii galaxiei – Capitolul 1 2 noiembrie 2025
  • Războii stelelor – Episodul 12. Frăția belciugului 28 august 2025
  • Războii stelelor – Episodul 11. Muma balaurilor 22 august 2025
  • Războii stelelor – Episodul 10. Descântec de greață și șoc 17 august 2025
  • Războii stelelor – Episodul 9. Clonele 7 iunie 2025
  • Războii stelelor – Episodul 8. Asteroidul 4 mai 2025
  • Războii stelelor – Episodul 7. Tribul lui Cain 27 aprilie 2025
Orice donație este binevenită.
Comentarii recente
  • Claudiu-Gilian Chircu la Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară
  • Mihaela Bagia la Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară
  • Mihai Tetraru la Divina parodie 2. A fost odată… pe la nemți
  • Claudiu-Gilian Chircu la EZ 7. Cartea akkadienilor
  • MIHAI TETRARU la EZ 7. Cartea akkadienilor
  1. Claudiu-Gilian Chircu pe Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară10 noiembrie 2026

    În sfârșit cineva a înțeles exact ce am vrut să transmit. Așa da! Acum pot să mă las liniștit de…

  2. Mihaela Bagia pe Războii stelelor – Episodul 14. Vine iarna nucleară10 noiembrie 2026

    Superb episod! Ca de obicei, autorul nostru celebrează satul și rânduielile sale, dar în imagini mai degrabă stranii, armonios-bizare și…

  3. Mihai Tetraru pe Divina parodie 2. A fost odată… pe la nemți11 martie 2021

    Foarte fain! Genial

  4. Claudiu-Gilian Chircu pe EZ 7. Cartea akkadienilor26 februarie 2021

    Pentru puțin!

  5. MIHAI TETRARU pe EZ 7. Cartea akkadienilor10 februarie 2021

    Multumesc frumos!

Cele mai vizualizate articole
Sateliții, protestele și carantina
30 martie 2020
40,187 views
SS 1. Hitler – Mesia sau Antihrist?
8 ianuarie 2013
19,416 views
Ni se pregătește Apocalipsa?
28 martie 2020
14,875 views
Meta
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.org
2026 © Claudiu-Gilian Chircu
%d